TEATRU. Nefericirea de a exista

Patru personaje care îşi duc viaţa – nici ele nu ştiu de ce. Personaje fără un trecut limpede, sigur lipsite de viitor, suspendate într-un timp incert, localizate undeva, între pămînt şi mare, prizoniere ale unei încăperi în care căminul e plin de cenuşă, pardoseala acoperită de praf, pereţii coşcoviţi abia fac loc la două ferestre minuscule şi nefiresc de înălţate, iar unicul tablou e întors cu faţa la perete. Pare că sînt printre ultimii oameni rămaşi prin zonă. Patru rămăşiţe de oameni a căror viaţă nu (mai) e decît un şir de zile trăite ritualic, asemenea în nefericirea lor. Nagg şi Nell, părinţii lipsiţi de picioare, continuă să trăiască, acoperiţi de scîrnă, în două pubele alăturate, aşteptînd sfîrşitul – care pentru Nell chiar vine, dar fără să trezească emoţia cuiva, de parcă şi moartea s-ar repeta zilnic. Între timp, îşi rememorează tinereţea, se hîrjonesc cu umor decrepit, în limita posibilităţilor fizice, molfăie cîte un biscuit. Hamm, fiul lor, imobilizat într-un fotoliu cu rotile, orb, îmbrăcat cu un halat odată elegant, cu o plăpumioară murdară pe genunchi, cu o batistă ruptă şi pătată în buzunarul de la piept, şi o bască ponosită pe cap, aşteaptă finalul ritmîndu-şi ziua cu orele la […]