TEATRU. O Satisfucktion parțială

În Am Ziel (La țintă), Thomas Bernhard se abate o clipă de la preocuparea sa de bază: beștelirea austriecilor și, în general, a speciei umane. Se abate e un fel de-a spune. Pentru că, dacă nu-și bombăne pe față semenii, o face implicit, descriindu-i în cele mai negre culori: proști, egolatri, neîndurători, frivoli, complet lipsiți de dragoste, de înțelegere; iar bunătatea, cînd e, se ascunde în sufletul chinuit al vreunui înapoiat mintal.   Valeria Seciu joacă aici rolul unei foste mari actrițe care trăiește exclusiv din amintirea gloriei trecute, a vieții înlesnite alături de un soț bogat pe care nu l-a iubit – cum nu și-a iubit nici copiii. A unei vieți de care, o știe bine, și-a cam bătut joc. Monologhează întruna, fiicei nu i se adresează, de fapt, decît ca să-i ceară ceva, să o mîne la treabă. Fiica e ușor retardată, pare să aibă mintea și sufletul rămase într-o adolescență foarte timpurie – nimic patologic însă. Florina Gleznea alternează bine momentele de rătăcire cu cele de prezență, reacțiile normale cu entuziasmele stupide, momentele de supunere totală cu cele în care încearcă să-i țină piept mamei. Pentru că ăsta e subiectul piesei: manipularea, relația de putere dintre mamă […]