Între 29 iulie şi 7 august, a avut loc cea de‑a XX-a ediţie a prestigiosului Festival Shakespeare din Gdańsk, în care au fost selectate şi două producţii româneşti – Visul unei nopţi de vară, în regia lui Silviu Purcărete, TeatrBaltycki, Rusia, şi Romeo şi Julieta, spectacol de marionete, în regia Irinei Niculescu, Teatrul „Tony Bulandra“ din Târgovişte. Am stat de vorbă cu directorul Festivalului, Jerzy Limon, despre evoluţia acestui proiect în care a investit zeci de ani, despre provocările pe care le întîmpină, dar şi despre ideea de a construi un teatru elisabetan pe locul unor foste ziduri medievale de apărare – Teatrul Shakespeare –, inaugurat în 2014.
Sîntem la ediţie aniversară a Festivalului Shakespeare din Gdańsk – cum a evoluat festivalul de-a lungul celor 20 de ani? Cum a început totul?
Totul a început acum 415 de ani, cînd prima trupă engleză de teatru a ajuns în Gdańsk. Prima atestare este în anul 1601, actorii continuînd să vină în Gdańsk pentru mai bine de o jumătate de secol, iar prima atestare a unui spectacol al trupei engleze în teatrul construit aici este din 1611. Nu ştim unde a fost ridicat acest teatru, ştim doar că a existat în două variante. Cea de-a doua poate fi văzută într-o gravură de la jumătatea secolului al XVII-lea şi noi ne-am concentrat pe aceasta. Aşadar, tradiţia coboară pînă la începutul secolului al XVII-lea şi am vrut să o readucem la viaţă. În 1993, am adus o trupă de actori englezi, Oxford Stage Company, cu Comedia erorilor, în regia lui John Retallack. Cu aceasta, am unit două perioade pe care le despărţeau aproape 400 de ani, aşa că am fost entuziasmaţi. La început, am organizat Zilele Shakespeare, pentru că nu am pornit ca o instituţie, ci ca o iniţiativă cetăţenească, în nou instalata democraţie. Zilele Shakespeare au ţinut pînă în 1997, cînd am celebrat 1.000 de ani de la atestarea oraşului şi am organizat prima ediţie a festivalului. Şi iată-ne acum la cea de-a XX-a ediţie. În această perioadă, am avut în jur de 260 de producţii shakespeariene, din 39 de ţări. Festivalul a crescut, evident că am avut ediţii bune şi altele mai puţin bune, adesea acest fapt depinzînd de bani. În cele din urmă, autorităţile locale, Ministerul Culturii şi Uniunea Europeană ne-au ajutat, aşa că am beneficiat de aceste fonduri, iar festivalul a crescut şi am început un program educaţional – acum cîţiva ani, ne-am hotărît să înfiinţăm o nouă organizaţie, reţeaua europeană de festivaluri Shakespeare, care are 12 membri. Aşa că au fost 12 ani care nu au trecut în van.
Cum apreciaţi prezenţa românească în cadrul Festivalului, de-a lungul anilor?
Mă bucur că am avut în program spectacole din România, ne place teatrul românesc, considerăm că este unul dintre cele mai bune din Europa. Desigur, Silviu Purcărete a fost primul care a venit, l-am invitat cu celebrul său Titus Andronicus. În total, cred că am prezentat cinci producţii de Silviu şi cel puţin alte cinci producţii româneşti. Şi am avut producţii din România în română, germană, maghiară – un fenomen normal, sînteţi ultimul ecou al Imperiului Austro-Ungar.
Cît de mult a ajutat Festivalul la dezvoltarea oraşului, în general?
Gdańsk este vizitat anual de cîteva milioane de turişti şi foarte puţini dintre ei sînt iubitori de teatru, în mare parte sînt interesaţi de plajă şi distracţie. E greu să spui cît de mult, în cifre, a influenţat Festivalul oraşul. Programul nostru educaţional a avut de‑a face cu 150.000 de oameni, aşa că, în ultimul sfert de secol, cred că am educat cel puţin o generaţie de iubitori de teatru. Dacă avem 10.000 de spectatori, să spunem că jumătate vin din afară, dar nu ştiu ce impact economic are acest lucru. Un meci de fotbal adună 40‑50.000 de spectatori… Dar cred că le-am arătat autorităţilor de aici, primarului, consiliului oraşului, că partea culturală este un vehicul important pentru oraş şi regiune.
„Nu vrem să fim un festival la modă pentru critici“
Care sînt cele mai mari provocări cu care vă confruntaţi în organizarea unui astfel de festival?
Unul este de a menţine standardele, al doilea, de a nu urma o singură direcţie la modă – nu vrem să fim un festival la modă pentru critici; criticii au criteriile lor şi mereu vor ceva nou, ceva ce este actual, estetic, ideologic vorbind, dacă ar fi după ei, toate scenele ar fi pline de camere de filmat, monitoare etc., sau ar vrea să vadă peste tot tematici care tratează gender issues sau crize de identitate sexuală. Varietatea şi standardele profesionale sînt criteriile noastre principale. Apoi, mai sînt probleme legate de spaţiu, producţii care nu se pot adapta spaţiului pe care îl avem, aşa că nu putem aduce producţii pe care ni le-am dori. Uneori, este imposibil financiar, uneori se opun sindicatele, din cauza perioadei fixe de vacanţă, luna august este o lună stabilită de concedii, mai ales în Germania şi Marea Britanie.
Cum selectaţi spectacolele?
Metoda e diferită cu spectacolele poloneze şi cu cele străine. Prin reţeaua de festivaluri Shakespeare, primim informaţii despre ceea ce se petrece în Europa şi ne recomandăm unii altora. Mă duc des la festivaluri pentru a vedea producţii şi,cînd nu pot ajunge, primesc o înregistrare. Apoi începem discuţiile cu teatrele, pentru a stabili detaliile tehnice şi financiare.
O secţiune extrem de interesantă la această ediţie este „Table Top Shakespeare“, al trupei Forced Entertainment, din Marea Britanie.
Ideea era să facă ceva special pentru Shakespeare 400, şi s-au decis la operele complete – 36 de minispectacole, cu o durată ce variază de la 35 de minute la o oră. Ei numesc acest program Table Top Theater, este un tip de teatru narativ, care există deja de ceva vreme, cu un rol foarte important jucat de obiecte, de obicei din sfera bucătăriei. Sînt şase actori şi fiecare interpretează şase piese. Unora le place, altora nu, ca de obicei. Mi se pare că are un scop educaţional, îl prezintă pe Shakespeare şi arată că are multe poveşti interesante, dincolo de cele bine cunoscute.
Aţi inaugurat Teatrul Shakespeare, în 2014, după un proiect ce a durat aproximativ 20 de ani.
A fost făcut cu sînge, sudoare, lacrimi… Forma finală a fost dată de arhitectul nostru, Renato Rizzi, din Italia. Iniţial, am vrut să aibă o construcţie de tip secol XVII, reconstruită, precum Globe din Londra, dar voiam, în acelaşi timp, să fie un teatru funcţional şi pe parcursul anului, aşa că am lansat un concurs arhitectural internaţional şi, printre condiţii, am menţionat clar că trebuia să fie un teatru funcţional tot anul, adică dotat cu încălzire şi cu aer condiţionat, iar cîştigătorul a fost Renato Rizzi, cu un design neobişnuit. Nu e un teatru tipic, din afară nu te trimite cu gîndul la un teatru, dar el a conceput ca un cufăr, cu un tavan detaşabil, iar înăuntru este comoara – teatrul din lemn, pe modelul celor din secolul al XVII‑lea. Din afară, vedem cufărul, care este şi un ecou al unui oraş vechi. Sîntem înconjuraţi de un zid, poţi să mergi în afara lui, fără să fii nevoit să cumperi bilet. Teatrul nostru este în direcţia opusă unui sistem de apărare medieval din secolul al XIV-lea. De aceea, zidul ne protejează, simbolic, de pericolele din afară. În interiorul acestui zid, ai mici piaţete, străzi, o pasarelă, o terasă, toate aceste elemente fiind ecouri arhitecturale ale oraşului vechi. Deci, sistemul nostru arhitectural este o copie a unui oraş medieval, care nu mai are în centru biserica, ci teatrul. În locul altarului, avem scena. Bisericile medievale aveau adesea bolţi de piatră, simbol al raiului. Noi, cînd deschidem tavanul, pare un naos dintr-o biserică. Deci există elemente simbolice pentru spaţiul sacru, legături cu lumea metafizică, cu lumea spirituală, către care noi avem acces prin intermediul scenei.
Aşadar, asociaţi teatrul cu o anume dimensiune sacră?
Nu cred că există ceva sacru în sens religios, ci în sens spiritual. Au fost producţii care au avut aproape un efect fizic asupra publicului. Nu demult, am avut un spectacol al lui LukPerceval, Front, despre Primul Război Mondial, şi a avut un impact enorm asupra publicului de aici. Erau oameni care nu puteau să mai scoată o vorbă după spectacol. Altul a fost Furtuna lui Koršunovas, în care au jucat doar două actriţe şi o balerină. În loc de sacru, aş folosi cuvîntul magic.
Teatrul nu este doar o formă de existenţă a literaturii
Shakespeare surprinde mereu prin noutate şi prin capacitatea de a se preta la interpretări şi contextualizări. Harold Bloom, în Canonul Occidental, îl plasa pe Shakespeare în centru.
Harold Bloom nu are mereu dreptate. Ştiu că este la modă în rîndul tinerilor critici. Eu cred că scrie prea mult. Ce prezentăm noi în festival şi ce văd eu în lume sînt producţii care îl interpretează pe Shakespeare, aşa că nu îl avem efectiv pe Shakespeare, aşa cum îl citim în textele propriu-zise. În teatru, există un alt tip de limbaj, teatrul nu este doar o formă de existenţă a literaturii, are propriile sale reguli sistemice, şi fiecare cuvînt spus pe scenă creează relaţii cu toate elementele scenice. Textele literare pe scenă îşi pierd independenţa şi devin parte dintr-un set complex de elemente, în care vizualul şi sonorul joacă un rol esenţial. Nu poţi să separi cuvîntul de suportul său vizual. Fiecare producţie are un alt context, aşadar, un alt înţeles. Bloom îşi exprimă părerea despre Shakespeare bazîndu-se pe experienţa sa literară, nu teatrală. Oamenii ca el se duc la teatru şi ascultă textul mai degrabă decît privesc. În teatru, priveşti limbajul.
Cum va arăta ediţia cu numărul XXI?
Avem în plan, deocamdată, o producţie, a companiei Song of theGoat, bazată în Wrocław şi Londra, unde a devenit o senzaţie. Grzegorz Bral, directorul artistic, are o şcoală de teatru în Londra. Ultima sa producţie după Hamlet – un ecou după piesa originală – a avut premiera în urmă cu o lună şi a avut o distribuţie formată din 21 de actori, din 17 ţări, iar dansul şi cîntecul joacă un rol important. De asemenea, vom avea o conferinţă European Shakespeare Research Association, din care fac parte şi reprezentanţi români. Aşadar, vom avea 350 de experţi în Shakespeare, invitaţi la Festival.
Interviu realizat de
Silvia DUMITRACHE