Tertium non datur , că vă halesc pe toți!

N-am pironit regimul Băsescu în definiții irecuzabile ca „despotism“, „(neo-)cezarism“, „bonapartism“, „dictatură“ etc. Am socotit și eu, la fel ca Andrei Cornea, că „… nimic din tot ceea ce a făcut președintele nu arată planificarea dictaturii“ (revista 22, 06.10.2009). N-am văzut în Băsescu, ca în comentariul lui Dietmar Bergtahl (neurope.eu, 11.10.2013), „ultimul autocrat al Europei“. Am examinat regimul Băsescu în interiorul democrației, chiar dacă i s-a pus de-a curmezișul, nu i-a adus profit pe cît a păgubit‑o și i-a stricat prea multe rosturi. La timona cîrmuirii cu un Conducător cu mînă forte și măcinat de obsesia puterii precum Traian Băsescu, democrația românească avea să fie ancorată în proximitatea naufragiului tocmai pentru a fi salvată de liderul prelins, la țanc, din văzduhuri auguste. Lumea hidoasă a regimului se străvedea sub pojghița democrației unde Băsescu și‑a extins un sistem paralel de putere, cu oameni și instituții obediente. Acest Băsescu blurat de mișcările de suprafață ale democrației, așadar aproape indistinct, avea să se ocupe de treburi murdare de pură proveniență totalitară. Autoritarismul băsist e, tocmai din această cauză, înșelător pentru că va combina partea sa vizibilă, indiscutabil și convingător democratică, cu procedee și atribute rupte direct din dictatura comunistă. De aceea, autoritarismul regimului său e încorporabil cuvîntului-„valiză“ inventat de E. Galeano în 1992: democratură. Coabitarea lui Băsescu cu spiritul democratic s‑a dus pe pustii și nu s-a mai întors cînd președintele a înțepenit în judecăți de tip tertium non datur: ori dreptatea mea, ori a voastră. Începînd cu acele momente, pîraiele și rîurile nației s-au retras în munți și în albiile lăsate goale a început să curgă din belșug apa Sîmbetei. Prin hipertrofierea sistematică a puterilor statului de drept, instituția prezidențială și-a atribuit competențe ilegitime constituțional în sensul larg al guvernării țării.

Am scris tot timpul despre autoritarismul, în felul lui, original al lui Băsescu: centrat pe persoana lui Băsescu și pe apucăturile dominatoare însușite în lunga experiență de comandant de vas, inclusiv disciplina militară pe care a venerat-o, autoritarismul lui Băsescu s-a impus pe căi sui-generis. Unii nu s-au prins nici pînă astăzi de vicleșug. Fiind, în mare măsură, la vedere, transparent în abuz și, pe alocuri, deconcertant în maniera sfidării jocului democratic, autoritarismul lui Traian Băsescu s-a eșafodat atît în spatele paravanului, cît și în fața acestuia. Cei care s-au afundat pînă în profunzimile unde regimul își etala deplina malignitate și au scos la suprafață probele acestui univers alarmant au fost, prezumabil, mai puțin credibili decît armata observatorilor de suprafață ai materialității feței democratice a băsismului. Impertinența uneori golănească a comportamentului lui Băsescu ca șef al Statului s-a datorat și faptului că l-a durut în cot de mixajul celor două lumi, în esența lor, perfect opozabile. Convocarea unei propagande instruite în manipulare va spori imunitatea președintelui în fața oricărei dezvăluiri agasante, dar numaidecît spulberate de trupele încazarmate în oficinele regimului.

Aș spune că Băsescu a fost dracul gol și nu acela care stă ascuns în detalii. Am separat, totuși, caracterul relativ insolit al autoritarismului băsist de regimurile notoriu autoritare, evident incomparabile cu ipostazele cele mai odioase ale democraturii de zece ani a lui Traian Băsescu. Încercînd să strîng într-un singur ghem semantic toate firele care m-au apropiat, din 2005 încoace, de ceea ce am numit autoritarismul lui Băsescu și al regimului controlat de acesta în stilul său hăhăit-prepotent, ajung la un bruion de definiție: ar fi vorba despre un foarte puternic pol de putere care a atras sub un unic oficiu administrarea celorlalte principale autorități în stat. Între 2004-2014, România a fost guvernată, prin anularea celor mai laxe interpretări constituționale, de un prezidențialism împins la extrem și căpătînd spontan forme de exprimare consacrate de regimurile autoritariste. Prezidențialismul băsist s-a decelat îndeosebi prin forța emfatică a marelui „maharajah“, aservirea Justiției, monopolul asupra puterii executive, reducția autorității parlamentare, jugularea domniei legii. Băsescu a descompletat tabla de valori a democrației, pe care le-a făcut dependente de individualitatea lui marcată de excese, instinctul prepotenței, posesivitate.

Președintele Băsescu a intrat prin ușile împărătești de la Cotroceni cu toate bandulierele unui șef însemnat să facă ordine în țară prin succesiuni de cataclisme numite, de obicei, Revoluții. Problematice s-au dovedit situațiile în care șeful Statului s-a războit pentru a impune noua sa ordine taman acolo unde func­ționa deja o rînduială rezonabilă democratic.

Circarul nuclear

Regimul Băsescu a reușit imposibile fuziuni între manifestări ale democrației și ale dictaturii: rezultatul acestei experiențe a fost o democratură cu cîteva, din fericire, inconsecvente balansări spre un iliberalism ce parcă începuse să înmugurească prin naturalețea decuplării lui Băsescu de la valori ale democrațiilor liberale. Ceea ce amortizează, în parte, tentația unor portrete inclemente ale autocrației băsiste este tangajul personalității fostului președinte între forme de tiranie scrupulos administrate și autodistribuția sa în recitaluri solo în spectacole de circ ambulant. Octavian Paler: „Omul [Băsescu  –  n.m.] e – m-am convins – ca un balon de săpun, imposibil de modelat. Dacă încerci s-o faci, îl spargi. Cu alte cuvinte Băsescu e «Băsescu» și nimic altceva. Asta îi și permite să fie, azi, «de stînga» și, mîine, «de dreapta», dacă interesele proprii i-o cer. În felul lui, Băsescu era sincer și cînd, în campania electorală, arăta cu degetul spre PSD, e sincer și acum cînd îl preferă pe Geoană lui Tăriceanu. Doctrina lui fiind una personală, adică «Băsescu», nu mă miră ambițiile sale, din ce în ce mai prost ascunse, de altfel. Paranoia nu e o noutate în politica românească. Așa că simptomele ei sînt ușor de recunoscut. […] Așadar, «fac ce fac și ajung la Băsescu» dintr-un motiv care nu ține decît aparent de Traian Băsescu. Așa cum nu pricep cum a reușit un caporal austriac, cu o mustăcioară comică și cu gesturi dezarticulate, de paiață isterică, să arunce în transă un popor care i-a dat pe Kant și Goethe, nu pricep ce anume îi poate încînta pe unii români la un demagog nul ca om de stat. Sau mă pune pe gînduri ce pricep. […] Ceea ce mă determină să fiu anti-Băsescu este o teamă: pericolul pe care îl reprezintă un circar, un producător de zgomote și crize false, într-un moment cînd România se află într-o criză de destin național“ („Explicația unei obsesii“, Cotidianul, 01.08.2006).

Alternînd folosirea unor termeni ca „autoritarism“, „prezidențialism extrem“ sau „democratură“ încerc să captez din unghiul cel mai potrivit caracterul unei guvernări alunecoase: aproximez, fără îndoială, circumscrierea unui tip hibrid de putere al cărei front parțial sau deloc vizibil pare teribil de periculos față de fragilele linii de demarcație ale democrației. Actul conducerii României din poziția de șef al Statului a decurs prin diverse modalități de control și dominație ale celorlalți actori de pe puntea vasului „fantomă“ al democrației autohtone. Insti­tuțiile-cheie ce au opus rezistență invitațiilor de subordonare ale Cotroceniului aveau să fie „reformate“ prin îngenunchere, după campanii de discreditare publică soldate cu schimbarea vechii echipe cu alta – nouă și devotată. Băsescu și căuzașii săi au repartizat aceste operațiuni în cadrul procesului de „modernizare instituțională“ promis de președinte în campania electorală din 2004. Deriva pluralismului politic se preface într-un corolar al afirmării autoritarismului prezidențial: partidele, îndeosebi PSD, dar cu excepția PDL, vor recepționa „pugnacitatea“ președintelui. Inserată în ansamblul opoziției, media potrivnică, îndesebi trustul patronat de Dan Voiculescu, va fi ținta unor atacuri concertate ale președin­telui, ale presei sale „de reverență“ și ale formatorilor de opinie din categoria béni-oui-oui. Puterea prezidențială se va personaliza enorm. Toate ițele treceau pe la Cotroceni. Complexul puterii căpitanului de vas s-a desprins în amestecul lui Băsescu pînă și în micul habitat al mușilor; cu alte cuvinte, în intervenția lui, de la un punct încolo copilărească, de a-și plasa neapărat oameni de încredere pînă la nivelul unor posturi modeste din administrație.

Coldea cap-de-mort

Astfel, Băsescu a dat grade la tot neamul. Poate doar Calea Lactee să numere cîte stele a anexat Băsescu pe umerii încovoiați de luptă ai militarilor din toate armele, plus servicii. În semn de respect față de memoria bătăliilor navale purtate în istoria Armatei române, l-a numit Șef al Statului Major General, între 13 septembrie 2006 și 1 ianuarie 2011, pe fostul său coleg de facultate – Amiralul Gheorghe Marin.

Serviciile de informații, în special prin șefimea operativă, l-au servit pe președinte pînă la sacrificiul suprem. N-a fost cazul, dar erau pregătite. Gen.(r) Florian Coldea, fost prim-adjunct al Directorului SRI, materializa ziua ce visa Băsescu noaptea. Uneori, Băsescu nu visa nimic, dar Coldea nu se oprea din treabă. Din simplu țucălar, Coldea a ajuns ordonanța de urgență a președintelui. A dirijat Justiția cu un pistol în loc de baghetă. Are conștiința atît de încărcată, încît, dacă ar descărca-o, n-ar mai rămîne decît un fluture cap-de-mort privindu‑se în cozorocul unui chipiu. Coldea va întruchipa absența oricărei limite a autoritarismului băsist. Prin forța comasată în Coldea însuși – casap legendat al comenzilor preziden­țiale –, puterea lui Băsescu va dobîndi dimensiuni iraționale. Ar fi fost chiar nefiresc ca un regim autoritarist să nu pună bază în docilitatea serviciilor de informații.

Supraabundența de putere pompată în Băsescu a îmbiat la excese baroce și a condus în chip natural formule de guvernare gravitînd în jurul autoritarismului. De pildă, fostul președinte nici nu ascunde faptul că a „curățat“ după cum l-a dus capul diverse instituții: „Vă aduceți aminte perioada în care acuzam Înalta Curte [ÎCCJ – n.m.], CSM, Parchetele? Era perioada cînd erau oamenii, judecătorii, procurorii doamnei Stănoiu [Rodica Stănoiu, ministrul Justiției între 2000-2004 – n.m.]… S-a curățat și acolo… Ce am putut să fac direct – SRI, SIE, Parchete, Înalta Curte – am făcut-o” (B1 TV, 09.09.2014).

Era suficient ca președintele „să-și exprime opțiunea“ și totul se petrecea conform vrerii sale:

„… opțiunea mea […] a fost că această lege [a educației – n.m.] trebuie să treacă înainte de sfîrșitul acestui an“.

Sau:

„Opțiunea mea a fost pentru un acord de precauție [cu organismele financiare internaționale – n.m.]“ (HotNews, 14.12.2010).

Președintele se încorporează ca piatră unghiulară în stat. Morala: fără steiul lui Băsescu, edificiul democratic al României s-ar fi surpat. Vechile tentații autocratiste capătă legitimări cvasioficiale. Mare parte din politica Parla­mentului se face la Cotroceni. Tot acolo unde președintele își însușește, în plein-air, atribuțiile de șef al Guvernului. Semne grăitoare de autoritarism a lăsat îndeosebi această hantisă a adjudecării puterii executive. Acolo, în creierii Guvernului, a deslușit Băsescu adevăratele butoane de comandă ale puterii. Ca președinte al CSAT, Băsescu a preluat sub comandă militară dosare economice pendinte de Guvern. Sub protecția secretizării, deciziile luate de CSAT-ul condus de Băsescu au reformulat legi emise de Parlament, a cărui slăbire de atribuții, prin orice mijloc, pare să se fi decantat în monomania referențială a președintelui.

 

 

 

Fragment din volumul Împăratul cu șapcă – Regimul Băsescu și elitele sale, în curs de apariție la Editura RAO