„Thanks, friends!“

Trupurile noastre se încovoaie încet sub puterea cuvintelor. Forma lor modelează în mintea noastră imaginea a ceea ce am trăit dintotdeauna la atingerea fiecărei piese. Piesele lui, cel mai uşor moment de sinceritate. Fiindcă nu poţi să te mai minţi sau să te ascunzi. Şi, mai mult decît atît, vrei să fii acolo. Cu el, de la început. Apoi, cu tine. Te vezi mizer, nesigur şi trist. Tînjeşti după tine, oftezi şi îţi modelezi chipul ca un Narcis veşnic întors către sine. Dar tu rescrii povestea: „I Remember…“. Neputinţa, în forma ei cea mai concretă, crudă şi acaparatoare. Ruptura de tine, cel apăsat din ce în ce mai mult de propria greutate. Ca nişte melci tîrîndu-ne prin viaţă. Introspecţie. Oglindă spartă. Nelinişte. Renunţare. Spaima de a nu mai fi. Gîndul cel mai ascuns eliberat prin cîntec: „let me see your beauty…“. Fiecare cuvînt devine, cu acelaşi timbru grav şi apăsat al Maestrului, nepătruns de timp, mai puternic. Muşcăm din cuvinte. Muzica coboară printre noi ca o rugăciune. Ne înclinăm asemenea Maestrului cu graţie şi cu teama de a nu ne sparge în cioburi mici, asemenea ploii care, încet, ne acoperă. Pe nesimţite, începe ploaia. Pe nesimţite, ne ridicăm în picioare, […]