TIFF 7, în 7 interviuri peripatetice

1. Palme d’Or,ca prefaţă la falimentul sistemului Tudor Giurgiu, Transilvania International Film Festival e cel mai bun seismograf al Noului Cinema – românesc în primul rînd, dar şi de pretutindeni –, prin competiţia consacrată primului şi celui de-al doilea op regizoral. De la selecţia filmelor, operată de Mihai Chirilov, pînă la seminariile iniţiate, funcţionaţi ca un cronicar al creşterii nerectilinii a Noului Cinema, ba chiar şi cu sincope – ca în 2004 şi ca acum, cînd nici un lungmetraj românesc n-a fost admis în competiţie. Ce poate să facă TIFF-ul în această (de)zbatere şi ce ar rămîne de făcut de către alţii? Eu cred aşa: festivalul a făcut deja destul de mult, bunăoară la nivelul vizibilităţii şi al expunerii naţionale şi internaţionale a unor filme şi a unui grup de cineaşti. Cred, de pildă, că-i important faptul că, an de an, gala finală e transmisă în direct la televiziune şi că se vorbeşte despre festival, se vorbeşte despre filmele Noului Val, care au cucerit, aici şi în alte competiţii, atîtea premii! Marea mea dezamăgire vine din faptul că producătorii şi, în general, oamenii care activează în industria, în aşa-zisa noastră industrie de film nu par deloc interesaţi să facă networking, […]