Timpuri moderne

Două direcţii principale au conlucrat la schimbarea de atmosferă din poezia română în ultimii ani: una recuperatoare, care vizează mai mult forma, repunînd în circuit o formulă poetică patentată de „aripa sudică“ a optzecismului, în care se împletesc ludicul, ironia soft şi „fantazia“ (şi care ar include Sebastian în vis de Radu Vancu, Orice. Uverturi&reziduuri de Sorin Gherguţ sau, dintre debuturi, Poema desnuda de Crista Bilciu şi Cei din urmă vor rămîne singuri de Naomi Ionică) şi una mai atentă la social, dincolo de orice efecte şi afecte prinzînd contur critica capitalismului tîrziu, bucla protestatară deschisă de primii douămiişti ajungînd astfel să se închidă în sfîrşit (aş putea numi umilirea animalelor de val chimic, în care denunţarea tarelor epocii se face de pe poziţii postapocaliptice, şi Fuck tense, de Bogdan Lipcanu, în care este recuzată o schemă comunistă ce seamănă perfect de bine la bază cu cea capitalistă, discursul suportînd aici accente antiutopice şi ultrarealiste). Dacă Blank-ul lui Vlad Moldovan a contribuit şi el destul la această schimbare de ansamblu (fiind vorba în acest caz şi de unul dintre acele rare debuturi în jurul cărora apar imediat emuli), de­spre Dispars se poate spune că sincretizează aproape toate nuanţele schimbării. Sensuri, […]