Tinereţe
Florin IARU - Fraier de Bucureşti
- 17-02-2012
- Nr. 612
-
Daniel CRISTEA-ENACHE
- PUBLICISTICĂ
- 21 Comentarii
Volumului Fraier de Bucureşti semnat de Florin Iaru îi lipseşte (nu se înţelege de ce) o notă a autorului, în care acesta să arate unde au fost publicate „întîiaşi dată“ tabletele, în ce interval au fost ele scrise şi după ce criteriu le-a organizat în carte. În pofida acestei lacune, cititorul va remarca după primele pagini montura foiletonistic-caleidoscopică în care au fost prinse textele: atît în revistă (B 24 FUN), cît şi în volum. Revuistice sînt tăietura sigură a frazei, dozajul remarcabil pentru a înscrie subiectul într-un număr fix de semne, escaladarea rapidă spre o poantă, finalul astfel făcut încît să fie ţinut minte şi să reverbereze. Foiletonistic este însuşi stilul, alert şi deştept, al unui scriitor-gazetar ce încearcă fuziunea celor două identităţi. Structura de adîncime, însă, e scriitoricească. Florin Iaru construieşte, din situaţii şi fărîme de existenţă, un personaj tipic mişcîndu-se într-un mediu specific şi într-o lume văzută printr-o filozofie de viaţă: a bucureşteanului. Sub semnul lui Caragiale (tatăl, nu fiul), Bucureşteanul este flecar şi neserios, întreprinzător şi logoreic, ironic şi sentimental. E un tip solar, plin de probleme, dar nu şi înăcrit de ele. Se explică astfel de ce cursorul scriitorului „optzecist“ se deplasează spre tinereţea protagonistului […]
Ba, după mintea mea, tocmai criticii ar trebui să ofere consiliere editorială, sub forma unor referate de acceptare, cum se practică la toate editurile care se respectă, pretutindeni în lumea civilizată. Iar pentru transparenţă, consider foarte utilă şi onestă publicarea acestor referate, fie sub formă de recenzie, cronică literară, articol critic, fie pur şi simplu, sub forma primă de referat. Astfel, cititorul interesat sau scriitorul care vrea să se îndrepte spre o cutare editură ar avea o perspectivă asupra liniei de interes a respectivei edituri, asupra modului de lucru, asupra liniei / liniilor editoriale, criteriilor de eligibilitate ş.a.m.d. Iar dacă omul n-ar fi o fiinţă socială, atunci, da, ar putea funcţiona şi „ideea ideală” de a-l ţine departe de prieteni (de a-l închide într-un glob de cristal, de a-l hrăni nu ştiu cum etc.). Dar trăim între oameni, totuşi, iar unii oameni se cunosc şi se respectă. Există situaţii de suspectat mult mai grave şi mult mai periculoase decât situaţia de faţă, şi am trecut de atâtea ori nepăsători pe lângă ele; în schimb, ne-am regăsit hipercorectitudinea taman aici, în faţa unei cronici elegante şi oneste. Pentru că asta avem aici: o cronică. Şi încă nu ştim dacă autorul ei şi-a propus o comparaţie cu poezia dlui Iaru sau cu alte activităţi editoriale/-istice ale autorului în discuţie, deci este prematur să tragem linia şi să emitem diverse păreri bazate pe argumentul lui „în ce lume trăim?”. Cred că este mai înţelept să aşteptăm, dacă subiectul ne interesează cu adevărat.
Cât despre izolarea criticului, iar nu trebuie să ne facem prea mari probleme. Omul s-a izolat deja din multe puncte de vedere, ba chiar mai spus a tinut să noteze: „laudele cu nickname-uri nu mă interesează…”. După mine, abia aceasta este o greşeală.
Auguri!
D-lui Moroianu: Nu ma adresez direct d-lui Enache fiindca sint sigur ca numele meu nu-i spune nimic, deci n-ar avea importanta orice i-as transmite.
Si eu il cunoasc pe Iaru cam ca si dv – de pe net si din aparitii televizate. Ca si dv, n-am citit cartea sa fiindca n-am gasit-o, nemafiind – de-o vreme – bucurestean. Dar il citesc de cite ori am ocazia si nu-mi inchipui ca Fraier de Bucuresti are a-mi schimba perceptia asupra stilului sau.
In ce priveste cronica de aici, gasesc ca aveti dreptate in privinta tonului sau. Dar poate ca nu va e cunoscut termenul ‘ cronica de curtoazie”. Se practica dintotdeauna in lumea literara, si nu numai in a noastra. Ma puteti crede sau nu, dar „e un gest obligatoriu de eleganta”, mai ales cind e vorba despre un scriitor consacrat, cu care nici nu e nevoie a fi prieten. Si e bine ca e asa, credeti-ma daca puteti. Oricum, nu strica nimic in lumea literara, dar nici nu duce la nobelizare, asa ca nu trebuie facut caz de asta decit daca exista alte considerente – „personale” – care impiedica justa receptionare a imprejurarii literare.
Daca l-ati fi citit pe Iaru – macar din aceasta carte – ati fi inteles cum foloseste termenul „fraier” – si n-ati fi comis eroarea de a-l socoti un smecher mimind modestia. Fiindca Iaru e scriitor – iar nu simplu cetatean al tirgului – binomul fraier-smecher trebui abordat in alt plan, nu in cel practic, de fiecare zi, unde mereu smecherul „il face” pe fraier. Bref, fraier este idealist – adica, nerealist, pagubos, lipsit de simtul practic care permite smecherilor sa ocupe garile, sa capteze izvoarele, „sa apuce” totul. Acest tip de fraier cultiva prietenia, nu cirdasia – adica afinitatea spirituala, nu interesul comun; practica sinceritatea acolo unde nesinceritatea ar cintari valoarea sa in aur. In mod constient o face fiindca „e fraier”. Nu c-ar fi idiot si n-ar sti cum sa fie smecher – nu poate fi deoarece asta e el – un fraier.
Credeti-ma, d-le Moroianu, ca v-ati dori sa aveti un prieten ca Iaru.
Stimată doamnă Sanda Văran, de unde veţi fi înţeles că v-aţi „descalificat definitiv” în ochii mei – nu ştiu. Sînteţi un cititor de elită, cum este şi dl Mihnea Moroianu.
Pe mine mă interesează la maximum opiniile dvs. de cititor – aşa cum mă interesează şi opiniile dlui Moroianu. Că mă criticaţi: foarte bine! Prefer criticile venite de la cititorii buni şi oneşti; laudele cu nickname-uri nu mă interesează…
Aş face un pariu cu dvs. Aş face un pariu şi cu dl Moroianu.
Dvs. citiţi un roman din cele patru menţionate ale lui Radu Aldulescu. Dl Moroianu citeşte „Fraier de Bucureşti” de Florin Iaru. După lectura integrală a cărţii, dacă v-a plăcut (şi nu oricum, ci mult!) şi dacă o consideraţi o carte importantă – eu am cîştigat pariul. Dacă, dimpotrivă, după lectura cărţii, veniţi şi spuneţi că aţi pierdut timpul cu cartea apreciată şi lăudată de mine – eu am pierdut pariul.
Am pus mai demult un asemenea pariu cu Ştefan Agopian. Eu eram absolut sigur că al doilea roman al Ceciliei Ştefănescu nu-mi va plăcea. Am pariat pe o sticlă de Bordeaux; şi, vai!, am pierdut pariul. Mi-a plăcut (şi încă mult) „Intrarea Soarelui”. Am dat sticla; c’est la vie…
Vreau să-mi recuperez pierderea. Stimată doamnă Sanda Văran, stimate domnule Mihnea Moroianu, v-ar conveni ca pariul nostru să aibă aceeaşi miză?
Cu preţuire,
DCE
P.S. Nu glumesc.
Domnule Daniel Cristea-Enache,
M-am speriat. Am crezut, în primul moment, că vreți să mă convingeți să citesc cartea despre care tocmai ați scris cronica. 🙂
Eu am înțeles deja, nu trebuie să vă repetați, că m-am descalificat definitiv în ochii dvs. critici, fiindcă nu am citit și NU voi citi, nici după insistențe, cărțile scrise de unul dintre autorii dvs. preferați, care sper să fie mai mizericordios decât dvs., să mă înțeleagă și să nu pună la inimă refuzul meu de a mă apropia mai mult de cărțile sale. Vă asigur, eu nu vă voi imita niciodată, deși știu că nici dvs. nu ați citit destule din cărțile mele preferate și din autorii, români sau străini, pe care eu îi prețuiesc și-i socotesc importanți.
Rămâneți necondiționat ”criticul meu preferat” și eu îmi permit să rămân, dacă nu deranjez prea tare, ”acolita” dvs., cum se exprima de curând unul dintre foarte specialii dvs. confrați, autor-publicist-polemist-și-Doctor-în-Litere, firește, fără să fiu întotdeauna de acord sau să vă împărtășesc bună parte din opiniile și gusturile artistice.
Apreciez foarte mult efortul dvs. de a face cunoscuți publicului român scriitorii în care credeți, indiferent de generația din care fac parte și, evident, exclusiv pentru scrierile lor, insistența onestă cu care îi promovați și valorizați, precum și spiritul constructiv de care dați mereu dovadă, spirit de care are mare nevoie literatura română de azi. Ca și de mult bun gust, de altfel.
Intr-o lume ideala, criticul trebuie hranit printr-un tub al carui capat se afla dincolo. El nu trebuie sa aiba prieteni, nu trebuie sa lucreze la sau pentru o editura (pentru numele lui Dumnezeu, chiar nimeni nu sesizeaza conflictul de interes in asta? incompatibilitatea: unui doritor de penetrare legislativa ii este interzis sa faca parte dintr-o afacere care-ar putea fi inriurita de for). Un critic ideal ar trebui nici sa nu semneze cu numele lui, pentru a elimina orice suspiciune. Observ ca un preopinent deplinge viciul suspiciunii. In ce lume traiesti, prietene? Nu in tara in care nimeni nu mai are incredere in nimeni, in care tradarea, mistificarea, stilcirea si perfidia au atins cote artistice? Valorile patriei sint gelatinoase, ierarhiile, relative, standardul – schimbator. Orice ezitare, orice fisura are un potential funest. DCE este unul dintre cei mai reputati critici de la noi (daca nu chiar cel mai capace, in masura in care acordam credit metaforic cuvintelor). Florin Iaru este, de asemeni, una dintre cele mai ascutite spirite ale generatiei reprezentate. Nu e vorba decit de inadecvata chimie a elementelor. Sa aveti o zi buna.
De neînţeles acest bi-ZAR ba-ZAR aceastǎ bǎlǎcǎrealǎ sterilǎ fǎrǎ de cap
Privind dinafarǎ un pic, Aglomeraţia Aceasta are un IZ…de…..
toţi pretenii au dat iama
comentariile sînt iute trecute ”on-line”, dar nu toate !
cine se luptǎ cu cine ?!?
HAI copii fiţi cu-minţi !
Sǎ nu ne furǎm singuri cǎciula pǎroasǎ oricît de evident-evidentǎ-ar pǎrea.
Devine Ridicol şi-n plus de haz. Na! ca MUSCA-N LAPTE
Chestia cu ”salariatu” e ca-n Caragiale-n nu ştiu care piesǎ, în toate!
”VU D’AILLEURS”
Totu-i atît de CARAGHIOS cǎ nu mai rîde nimeni de nimic
Cǎ Iaru scrie bine, cǎ le mai şi şchioapǎtǎ, cǎ are vrednici
preteni critici nesalariziaţi e chiar „normal” şi-n România
ca şi-”ailleurs”, Normal mai mult decît „aiurea”-i CLAR, firesc-azi peste tot.
Ce poţi sǎ faci ?!? Aşa se dǎ de-a dura Lumea, de demult!!!!!!
Exagerǎrile n-au nici-un sens !
iar Restul nu-i decît doar praf pe-o tobǎ spartǎ, surdǎ, vorbe goale, BAL. Cîrnaţi.
IAR cînd nu citeşti o carte-cartea-aceea despre care….. de la care ….pleacǎ toatǎ „beleaua” şi te mai baţi şi cu critica criticului şi cu criticul criticii în persoanǎ E SǍ MORI DE RÎS mai rǎu decît ca-n Caragiale, Parol !
D-aia nici un înţeleg, eu privitor, chibiţ şi spectator, de o asemenea atît de sterilǎ „polemicǎ”[era sǎ(-o-n) scriu cu ”u”] declanşatǎ fǎrǎ de argumente, fǎrǎ materialul citit, fǎrǎ temele fǎcute, fǎrǎ un minimum de respect a elementarelor reguli ale dialogului în contradicţiuni, proferînd în plus şi diverse acuze defǎimatorii.
Sǎ fim domne serioşi, ce naiba !
Sǎ citim înainte cartea şi dupǎ aia DA! stǎm şi de vorbǎ, Cine Ştie ?!? poate o avea cineva şi niţcaiva dreptate.
Dar pîn-atunci : Puţinticǎ Rǎbdare Stimabililor ! şi cum se zice azi curent în faimosul parlament rumânesc ( ei na, cǎ aici e scris cu ”u”) : ”ciocu mic!” pentru cei fǎrǎ de ”citit”
cînd e vorba de carte, cǎci vorba aia ”ai carte ai parte”.
Stimată doamnă Sanda Văran,
Vă recomand din nou – şi cu această ocazie – să citiţi baremi unul dintre următoarele romane ale lui Radu Aldulescu: „Amantul Colivăresei”, „Proorocii Ierusalimului”, „Sonata pentru acordeon”, „Îngerul încălecat”. Măcar pentru a vă putea face o opinie personală în legătură cu autorul respectiv. Lectură plăcută!
Stimate domnule Mihnea Moroianu,
Îmi doresc cît mai mulţi cititori de fineţea, civilitatea, seriozitatea şi onestitatea dvs.
Pînă şi Ion Barbu, poetul pe care presupun că-l iubiţi (aveţi şi pentru ce!), s-a răzgîndit în privinţa poeziei lui Arghezi, după ce a citit „Flori de mucigai”. Păstrînd proporţiile, o să vă răzgîndiţi şi dvs. după ce (dacă) veţi citi cartea lui Florin Iaru.
De altfel, ca să închei în glumă dialogul nostru cît se poate de serios, eu am făcut următoarea butadă. Pe vremuri, citeam pe un cronicar literar ca să aflăm cum e o carte. Acum, citim o carte ca să aflăm cum e un cronicar literar…
Toate bune, domnule Moroianu.
Stimate domnule Cristea-Enache,
Imi cer scuze pentru citarea gresita a inceputului de vers barbian. (Cu referire la Romania anului de gratie 2011, cred ca „veghea” este totusi mult mai putzin vizibila decat
„adormirea”; si de altfel intentia insasi a poetului marturisesc ca acum mi-e mai putzin clara decat inainte…)
Apropo de refuzul de a citi o carte a carei miza si motivatie generala imi este dinainte cunoscuta (fie si numai din cronica Dvs): pastrand aceeasi paradigma, as putea spune ca este un refuz al unei anumite atitudini ultraconformiste, bazata pe
complicitatea factice cu „mon semblable, mon frere” si pe specularea lipsita de scrupule a lenii intelectuale a acestuia…
pe scurt: de aversiunea pentru complacerea in ape caldutze,
„la mijloc de rau si bun”.
Va multumesc si va doresc din suflet sa reusiti candva strapungerea acestei magice frontiere!
(„Zwar ist es leicht, doch ist das Leichte schwer.”)
Şi eu cred că s-a mers prea departe. Din cel puţin câteva motive.
Primul: suspiciunea. Dacă am ajuns până acolo încât să punem sub îndoială valoarea unei cronici literare invocând o presupusă prietenie între autorul cronicii şi autorul volumului prezentat, cred că am luat-o razna de tot. În locul dlui Daniel Cristea-Enache, aş fi răspuns „Da, sunt prieten cu dl Iaru. Şi?”. Chiar dacă nu este. De ce spun acest lucru? Pentru că mi se pare normal să citim şi cărţile prietenilor, aşa cum citim şi cărţile neprietenilor. Dacă e s-o luăm altfel, atunci, vorba ceea, încă nu l-am terminat pe Shakespeare şi mai am câteva pagini la Dostoievski… În plus, dl Iaru este căsătorit cu o scriitoare. Urmând această logică a suspiciunii, ar trebui să nu se citească între ei? Ori să-şi caute nod în papură la fiecare paragraf, şi cu rost şi fără rost, numai pentru a se pune la adăpost de vigilenţa oarecărui cititor? Să fim serioşi.
Al doilea motiv: proba obiectivităţii într-o cronică literară. Cronica este un text pe marginea altui text, cum bine s-a spus deja. Cronicarul nu poate prelua toate secvenţele / segmentele unui text, pentru că nu rescrie cartea, ci o comentează. Şi comentează ceea ce i-a reţinut atenţia, ce i-a captat interesul, ce i-a generat o anumită stare pe parcursul lecturii etc. Nu învăţ eu acum pe nimeni, fiindcă ştim foarte bine cum stau lucrurile. Or, cartea dlui Iaru place! Cum nu trăiesc în Bucureşti, n-am rezonat la toate amănuntele care trimiteau neapărat la titlu, dar am rezonat la altele şi am văzut în Bucureştii dlui Iaru oricare alt mare oraş din ţară, unde trăiesc scriitori, unde apar reviste, unde există edituri etc. Cât de obiectiv poţi fi într-o cronică? Atât cât poţi. Nici mai mult, nici mai puţin. Or, cine a petrecut vreodată cu scriitorii, fie şi numai câteva ceasuri, şi i-a auzit dezlănţuindu-se în vorbire, în rememorarea unor întâmplări, momente, evenimente, acela ştie şi de ce „utopia lui Iaru, din această carte de adevărată proză, Fraier de Bucureşti, … încîntă şi străluceşte.” Cine nu, nu.
Dacă ar fi să-i reproşez ceva cronicii dlui Daniel Cristea-Enache, ar fi această afirmaţie: „În Fraier de Bucureşti, în prezentul etern al unei utopii metropolitane, nimeni nu suferă cu adevărat şi nimeni nu moare.” Pentru că eu, în urma lecturii MELE (pentru că aşa e ea, lectura: a mea, a ta, a lui, a ei), am reţinut cel puţin o suferinţă puternică pe chipul unei necunoscute cu un copil în braţe (în tramvai) şi cel puţin o moarte: moartea unui necunoscut peste trupul căruia se înainta la o coadă la brânzeturi şi pe chipul căruia cineva lăsase un ziar. Bine, eu am reţinut aceste amănunte. Dar nu-i pot reproşa cronicarului că le-a sărit, câtă vreme o cronică nu trebuie să treacă (şi) proba exhaustivităţii, Doamne iartă-mă.
În fine, volumul dlui Iaru este important prin cel puţin câteva elemente, unele sesizate şi în cronica de faţă: proze într-un număr prestabilit de caractere, fiecare însoţite de o morală plasată la început (care uneori se verifică până la finalul povestirii, alteori nu), toate inspirate din realitate, prelucrarea mergând de la simpla rememorare până la introducerea personajului în text cu propriul său arsenal (vorbire, gestică, obiceiuri etc.), cum este cazul scriitorului Mircea Nedelciu, invocat şi de dl Daniel Cristea-Enache.
Şi-acum, după ce am învăţat noi un cronicar cum să scrie o cronică, să citim şi volumul, totuşi, că altfel povestim de ne sare tinereţea…
Oricât de pozitivă și valorizantă (sau din contră!) ar fi o cronică de întâmpinare, ea nu obligă cititorul la nimic. Acesta poate ”gusta” sau nu din tentația oferită mieros de critic, așa cum poate sau nu să-l creadă pe acesta pe cuvânt și să se îndrepte vitejește către raftul unde zace cartea, întinzând apoi, fără mari angoase, mâna cu bănuțul către casiera librăriei.
Argumentele domnului Moroianu sunt interesante, dar ele nu pot clătina autoritatea criticului. Aceasta ar avea de suferit numai și numai în cazul în care, ”criticul/criticii” cronicii sale ar scrie una mult mai convingătoare, desființând cartea despre care este vorba cu argumente ce nu pot fi respinse, demonstrând că este nocivă sau derizorie, laolaltă cu, să zicem, întreg ”curentul” din care face parte.
E foarte ușor să critici un critic de meserie, să-i dai lecții, să-l tragi de urechi sau la răspundere, mai ales dacă este unul milostiv, care scrie pe înțelesul unui număr cât mai mare de consumatori culturali. Infinit mai greu este să citești și să scrii despre cărțile citite și altceva decât expresivul ”îmi place/nu-mi place” cartea cutare.
Cinstit, cred eu, este să lăsăm criticul de întâmpinare să-și facă meseria, iar noi să alegem ce ne atrage și incită din ce ne oferă el și librăriile, fără pretenția de a-i impune opiniile și gusturile noastre, mai mult ”viziunea” noastră despre literatura care trebuie sau nu valorizată.
Dacă domnul Moroianu publică o carte în care rezolvă critic problemele literaturii române din ultimele două decenii, eu o cumpăr.
Stimate domnule Mihnea Moroianu,
E o plăcere să dialoghez cu dvs. Cu al treilea alineat, m-aţi convins (dacă mai era nevoie) că sînteţi un cititor foarte bun.
Dar, atenţie!, aceasta nu-i o încercare de „captatio”. Căci, domnule Moroianu, de la cititorii buni şi foarte buni am pretenţii mai mari decît de la cutare agramat…
Ceea ce vă menţine într-o postură inconfortabilă: fiindcă, aşa cum spuneţi, aţi centrat discuţia pe valorizarea din cronica mea fără să aveţi curiozitatea de a lua un contact firesc cu obiectul acestei valorizări: cartea. Ar fi ca şi cum eu aş reproşa unui critic de film că laudă prea mult ultimul film al lui Lars von Trier – fără ca eu să fi văzut filmul lui von Trier. Din fericire (pentru mine), l-am văzut; şi pot să spun că – din punctul meu de vedere – toate elogiile sînt îndreptăţite.
Dar dvs., domnule Moroianu, nu puteţi avea un punct de vedere asupra verdictului cronicii mele cîtă vreme nu citiţi cartea la care ea se referă. O cronică nu este un obiect autonom, aşa cum sînt o povestire sau un poem. O cronică, aşa cum bine ştiţi, este un text pe marginea altui text. Or, dvs. îmi reproşaţi exact valorizarea – care este parte a raportului dintre textul critic (cronica mea) şi textul literar (cartea lui Florin Iaru). Îmi reproşaţi, altfel spus, exact ceea ce nu puteţi „controla” decît în urma lecturii cărţii. Nu ştiţi dacă reproşul dvs. e întemeiat. Eu ştiu că nu este. Dvs. – încă nu.
Observ, de altfel, că lucrurile evoluează frumos. Iniţial, vorbeaţi despre „modeste articolase publicate in reviste ‘people'”. Acum, spuneţi: „proze ocazionale”. S-a schimbat cumva referentul, domnule Moroianu, de la „articolaşe” la „proze”? Dacă da, ar fi în sensul cronicii mele…
Mă bucură foarte mult ce aţi spus la sfîrşit: „imensa” responsabilitate a meseriei de critic. Da, despre asta este vorba, stimate domnule Moroianu: despre responsabilitate.
Cu aceeaşi preţuire,
DCE
P.S. Versul lui Barbu este: „Ţara veghea turcită.”.
Si pe mine ma bucura faptul ca putem dialoga, desi, ca sa fiu sincer, nu mi se pare ca o facem chiar pana la capat. De exemplu, eu am incercat sa centrez discutia pe caracterul plin de parti pris favorabil al articolului pe care l-ati publicat, parti pris care mi se pare ca sare in ochi chiar si in absentza altor informatzii despre carte si autorul ei, in vreme ce Dvs tocmai la lectura aceasta vreti sa ma trimiteti – o lectura despre care v-am spus ca „mir ist’s einmal zuwider”…
Ca sa incheiem cautarea de explicatii ale valorizarii prea apasat elogioase a unei culegeri de proze ocazionale – din moment ce nu sunteti salariat al editurii si nici prietenprea al autorului, ramane ca ultima ipoteza posibila un raport de identificare implicita cu acest gen de proze si de asemeni cu portretul robot al bucuresteanului vehiculat in ele.
Aici as vrea sa va semnalez ca dupa modesta mea opinie acest tip „flecar şi neserios, întreprinzător şi logoreic, ironic şi sentimental” a incetat demult sa mai fie altceva decat un simplu cliseu literar, un Mitica (sau un Pirgu?) nu upgradat – cum il numiti Dvs -ci degradat din toate punctele de vedere, un stereotip uzat pana dincolo de fibra… un surogat de certificat identitar care va mai inspira probabil multi literati gata de complicitate ieftina cu publicul blazat si snob, dar prin vinele caruia nu mai circula demult nicio picatura de sange veritabil. Este desigur un descendent indepartat al personajelor marelui Iancu – dar recurentza lui obsesiva in
paginile diversilor epigoni contemporani nu dovedeste fortza sau fantezie creatoare, si nici macar vreun respect deosebit pentru opera maestrului sau lumea evocata de ea: dincolo de inclinatia pentru moda retro, e pur si simplu un fenomen mimetic, de maimutzareala a unor scheme si a unui univers uman transpus in registrul mecanic al marionetei.
Si in plus, prin repetare infinita, el risca sa se transforme in verificare a ceea ce Keyserling sustinea ca i-ar fi spus o doamna din vechea aristocratie pariziana despre rezultatele curei psihanalitice: „Cela n’est jamais vrai au debut, mais cela finit fort souvent par etre vrai!”
……………………………………………………………………………….
Toate astea n-ar insemna prea mult daca facem abstractie de tabloul real al Romaniei actuale si al literatilor ei. Iar tabloul acesta, dacă stăm strambi, este cel continut in celebrul vers: „Tzara dormea turcită”. De unde si imensa, inestimabila responsabilitate a meseriei pe care o practicatzi…
Discutia apuca o turnura imateriala. Nu e vorba de valoarea volumului discutat, ci de calitatea de strins colaborator al Editurii Polirom atasata de dl DCE. Invitatia domniei sale la lectura poate fi interpretata, in continuare, pe linia marketing-ului editorial. Cititi, cumparati, faceti vilva si vinzare. Dl DCE a eludat viciul primar si a tirit discutia in termenii concreti ai lecturii. Nu despre asta era vorba. Lumea literelor noastre este tarata de impartirea abuziva in tabere auctoriale, strinse in jurul editurilor (ori, si mai grav, al partidelor politice). Un cititor roman alert va gasi motive de cirtire. Ieftin, in cazul de fata, el este asigurat de apartenenta. Nu diminuez onestitatea cronicii, nici valoarea volumului. Inainte de lectura ambelor, discutia se poticneste in proba obiectivitatii. Asta e tot. Imi cer iertare, s-a mers prea departe.
Stimate domnule Mihnea Moroianu,
În primul rînd, ţin să vă mulţumesc pentru civilitatea intervenţiilor dvs. de pe forum; ca şi pentru faptul că dialogaţi în mod real cu semnatarul cronicii.
Nu mă las impresionat de calomniile date cu nickname; dimpotrivă, le ignor, pentru a nu pierde din vedere intervenţiile cititorilor. Fiindcă opiniile cititorilor mă interesează.
Mai demult aţi comentat la o cronică a mea despre un volum de Norman Manea. Dacă nu v-am răspuns atunci – a fost fiindcă eu consider că un cronicar îşi expune opinia despre o carte în cronica propriu-zisă. Mi se pare dizgraţios să vină după aceea şi să „explice”: ba nu, acolo am spus asta, n-aţi văzut că n-am spus asta… Ce a avut el de spus despre cartea recenzată – a spus.
Acum, venind către comentariile dvs. proaspete, vă semnalez că sînteţi într-o postură inconfortabilă. Aţi vorbit iniţial despre „verdictele hiperbolizante prin care niste modeste articolase publicate in reviste ‘people’ sunt ridicate la rangul de adevarate poeme in proza”. Aţi spus, mai apoi: „am parcurs in schimb cateva (2 sau 3) din tabletele ei aparute prin reviste, si indraznesc sa spun ca pe autorul lor il cunosc relativ bine din diverse interventii la televizor”.
Diferenţa, stimate domnule Mihnea Moroianu, este că eu am citit cartea lui Florin Iaru; dvs., care v-aţi grăbit s-o calificaţi, nu. După ce o veţi citi (dacă o veţi citi), poate îmi veţi da dreptate. Sau poate nu. Va fi dreptul dvs. de cititor să fiţi sau nu de acord cu verdictul meu critic. Deocamdată, sorry, pe baza a două-trei tablete pe care le-aţi citit (şi care, poate, nici n-au intrat în carte!) şi pe baza unor emisiuni TV cu Florin Iaru pe care le-aţi văzut, critica dvs. la adresa cărţii în discuţie nu se susţine. E, ca să zic aşa, inocentă.
Cu preţuire, DCE
P.S. Nu sînt prieten cu Florin Iaru.
Stimate D-le Cristea-Enache,
Nu am citit cartea lui Florin Iaru – am parcurs in schimb cateva (2 sau 3) din tabletele ei aparute prin reviste, si indraznesc sa spun ca pe autorul lor il cunosc relativ bine din diverse interventii la televizor. De aceea mi-am permis sa sugerez o posibila schimbare a titlului, care inca o data, mi se pare nesincer in modestia lui: niciodata n-as putea crede ca dl Iaru se autoclasifica la modul serios drept
„fraier”…
Revenind la recenzia Dvs – care ea singura a constituit obiectul intrebarii d-lui Simonca – imi mentin opinia ca nu era propriu zis o cronica, ci un fel de imn, inspirat de un sentiment de „afinitate electiva” complet irationala cu autorul textelor respective. Ca dovada – singura obiectie pe care i-o aduceti, inainte de a-l plasa, nici mai mult nici mai putzin decat „sub semnul lui Caragiale”, este… absentza indicatiilor bibliografice privind primele aparitii ale acestor pretioase documente literare.
PS M-a amuzat faptul ca in realitate nu sunteti salariat al editurii Polirom – ceea ce, chiar daca era adevarat, nu mi s-ar fi parut o circumstantza care sa va incrimineze in vreun fel.
Nici nu indraznesc sa va intreb daca sunteti sau nu prieten cu Florin Iaru…
Stimate domnule Mihnea Moroianu,
Cu nickname-uri de pe forumuri nu intru în discuţie – din principiu. Cu cititori care semnează cu numele lor, aşa cum sînteţi dvs., discut cu plăcere. Şi accept orice observaţie critică. No offence.
V-aş întreba un singur lucru; şi sînt convins că-mi veţi răspunde cu onestitate. Întrebarea mea este: aţi citit cartea „Fraier de Bucureşti” a lui Florin Iaru?
Mulţumesc.
P.S. Nu sînt salariat al Editurii Polirom.
Stimate D-le Simonca,
Ca raspuns la intrebarea din finalul interventiei Dvs., va formulez pe scurt impresiile de simplu cititor al acestui articol.
Incep prin a fi de acord ca nu raporturile profesional-administrative dintre Dl Cristea-Enache si editura care a publicat volumul D-lui Iaru ar trebui examinate aici, si ca accentul pus pe calitatea de salariat al acestei edituri este cel mai sigur mod de a arunca in derizoriu intreaga discutie. (In treacat fie zis, atribuirea unor motivatii inferioare, de preferintza materialist-financiare, ale pozitiilor interlocutorului, este una din trasaturile cele tipice, si evident insalubre, ale „polemicilor” din spatiul nostru public actual.)
In definitiv, un critic de talentul D-lui Cristea-Enache putea sa-si permita foarte bine „luxul” de a scrie o cronica obiectiva a volumului, fara niciun risc real de a-si pierde calitatea de colaborator al unei edituri conduse de oameni inteligenti si perfect calificati, cum este Polirom! Adevarata problema mi se pare a fi aceea ca NU a facut-o – dovada fiind tonul complet encomiastic si dulcegaria mai mult decat satioasa a elogiilor care nu-si gasesc nici cea mai timida contrapondere critica:
„Taietura sigura a frazei”, „dozajul remarcabil”, „stilul alert si destept”, „document socio-cultural relevant in sine” sunt numai cateva din verdictele hiperbolizante prin care niste modeste articolase publicate in reviste „people” sunt ridicate la rangul de adevarate poeme in proza, descriind „prezentul etern al unei utopii metropolitane”… Aceasta totala lipsa de obiectivitate si de distantzare critica, sugerand o avansata stare de coniventza intre cronicar si autorul recenzat este cea care ma face sa cred ca intr-adevar articolul de fatza NU poate fi numit o cronica literara propriu-zisa.
(Cf. Eliot: „She and the lady in the cape
Are suspect, thought to be in league.”)
PS Iar volumul D-lui Iaru?… Spre dezamagirea autorului cronicii in discutie, as spune ca lectura ei mi-a sugerat o posibila modificare de titlu, prin inlocuirea prea modestului „Fraier” cu mult mai relevantul „Smecher”. Dar asta este desigur o chestiune de gust personal, pe care n-as fi precizat-o daca nu exista discutia de ordin mai general initiata de alti cititori.
Daniel Cristea-Enache are dreptul – in calitate de critic literar – sa comenteze orice carte, de la orice editura. Comentariile sale la carti si autori Polirom nu sint de pe pozitia unui PR-ist al editurii. El comenteaza cartile aparute la Polirom in calitate de critic literar. Si, de pe aceasta pozitie, a publicat si cronici negative la volume ale autorilor Polirom.
Din cele scrise in mai multe rinduri de Daniel Cristea-Enache, colaborarea lui cu Editura Polirom nu-l obliga la comentarea necritica (sau tendentioasa) a cartilor de la Polirom. Colaborarea cu Editura Polirom nu-i afecteaza statutul sau de critic literar. Precizarile acestea au fost facute de Daniel Cristea-Enache in mai multe interventii publice.
Redactia revistei “Observator cultural” sustine libertatea criticului (indiferent cum se numeste acesta) in alegerea cartilor pe care le comenteaza.
Nu putem sa-i refuzam lui Daniel Cristea-Enache cronici la carti de la Editura Polirom, cita vreme le comenteaza cu exigenta si cu spirit critic.
Sigur ca exista o consultare redactionala cu criticii care scriu in „Observator cultural”, sigur ca anumite carti sint comentate mai repede si altele ceva mai tirziu, sigur ca, uneori, redactia face grupaje dedicate anumitor carti si invita criticii sa se pronunte, dar aceste consultari redactionale nu inseamna un boicot redactional al anumitor carti. Dorim ca autorii care scriu in paginile de critica literara sa ia in seama cartile cit mai multor edituri. Cum Editura Polirom publica multi autori romani, atentia criticilor care colaboreaza cu „Observator cultural” este indreptata, in mod firesc, si spre aceasta editura.
Numai ca nici Daniel Cristea-Enache, nici alti critici literari pe care ii pretuim si le acordam creditul publicarii nu vor comenta cartile unei singure edituri, diversitatea editoriala fiind vizibila si la modul in care criticii de la „Observator cultural” isi aleg cartile pe care sa le comenteze.
In final, va propun un experiment: invitam pe toti cititorii sa faca abstractie de numele celui care semneaza cronica la volumul “Fraier de Bucuresti” de Florin Iaru si sa ne spuna in ce masura acest articol nu se incadreaza in standardele unei cronici literare. De asemenea, invitam pe toti cititorii revistei noastre sa-si semneze comentariile. Nesemnarea unui comentariu cu numele real cred ca se incadreaza in acelasi orizont al “lipsei de etica” care se invoca in anumite interventii.
Asadar: va rugam sa ne spuneti – cu numele dumneavoastra real – de ce acest articol, intitulat “Tinerete”, nu poate fi o cronica literara (corecta si onesta), pe care sa o luam in seama si care sa fie publicata in “Observator cultural”?
Cu stima pentru toti cititorii de buna-credinta,
Ovidiu Simonca
Foarte de acord cu comentariul de mai sus. Si nu se intampla prima oara. Si Daniel Cristea Enache nu e singurul recenzent al unor carti publicate de editura care-l plateste. Cred ca redactia revistei Observator cultural, de altfel o revista foarte respectabila, ar trebui sa stopeze acest fenomen care pune in evidenta lipsa de etica a colaboratorilor de tipul dl DCE
Laudabil criticul (printre cei mai destoinici de la noi), respectabil autorul, plin de talent si inteligenta, totusi ceva nu se imbuca in peisaj: cind recenzentul ridica in slavi produsul editurii de care este platit decelam in graba mare viciul conflictului de interes.
Cind un colaborator al unei edituri lauda produsul editurii respective, credibilitatea, macar la nivel matematic, sufera. Nimic mai mult. Potentialul reclamei mascate la vedere.
Pina si cea mai alba onestitate lasa loc mizeriei in context. S-or mai gasi carti despre care dl Enache sa scrie si critici care sa analizeze productia autorilor poliromi.