De ce o expoziţie cu şi despre uniforme militare, inspirat intitulată Culorile marţialităţii: splendoarea uniformei înaintea Marelui Război şi de ce la Muzeul Naţional Cotroceni? În primul rînd, pentru că anul 2017 aduce sărbătorirea a 140 de ani de la Războiul de Independenţă, în timpul căruia, la Palatul Cotroceni, principesa Elisabeta a organizat un spital: „Îmbrăcată în costum alb de soră, cu banda Crucii Roşii, lucra zi şi noapte la spitalul de la Cotroceni, pansa şi vindeca răni trupeşti şi sufleteşti“. Anul 2017 aduce şi centenarul marilor victorii de la Mărăşti, Mărăşeşti şi Oituz obţinute de Armata Română din timpul Marelui Război, război în care România a intrat în urma hotărîrii luate în cadrul Consiliului de Coroană de la Cotroceni din august 1916.
Aşadar, de-a lungul istoriei sale, Palatul Cotroceni a fost locul unde mari diplomaţi şi reprezentanţi ai unor armate aliate sau inamice s-au adunat pentru a se întîlni cu suveranii României, un martor tăcut al unor evenimente excepţionale care au marcat pentru totdeauna istoria naţională. În al doilea rînd, uniformele militare reprezintă o frîntură de istorie din viaţa unui popor şi pentru că aceia care le-au purtat au făcut, de cele mai multe ori, sacrificiul suprem pentru apărarea hotarelor ţării. Latura militară reprezintă partea cea mai spectaculoasă din cadrul istoriei popoarelor, organizarea, dotarea şi conducerea militară fiind exclusiv atributul puterii centrale, indiferent de natura acesteia sau de perioada istorică. Uniforma unei armate este un element oficial de stat şi trebuie aleasă astfel încît ea să conserve elementele definitorii ale unei societăţi: tradiţia istorică, culorile naţionale, succesele militare ale înaintaşilor şi să reprezinte pentru cei care o poartă un simbol, o recunoaştere a sacrificiilor pe cîmpul de luptă, un imbold de a păstra şi glorifica trecutul. Perioada cuprinsă între revoluţia franceză şi începutul Primului Război Mondial reprezintă perioada de maximă înflorire în ceea ce priveşte varietatea culorilor şi a formelor, fiecare din elementele ce compun uniforma avînd formă, culoare şi elemente decorative specifice.
Combinația dintre necesitate, modernizare, stil și dorința de a impresiona a făcut ca istoria și evoluția uniformelor militare să fie una interesantă, în special din punct de vedere estetic. La fel ca şi îmbrăcămintea civilă, uniforma a fost supusă modei. În a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, toate armatele europene, inclusiv cele care luptau în colonii, purtau bicorn, haine lungi cu manşete largi, pantaloni scurţi şi ciorapi albi. Culorile erau puternice şi specifice fiecărei ţări: Franţa – alb, Anglia – roşu, Prusia – albastru… albastru de Prusia etc.
În anul 1868, în Legea de organizare a puterii armate erau descrise noile ţinute ale Armatei Române, caracterizate prin simplitate şi sobrietate. Uniformele purtate de Armata Română în Războiul de Independenţă au fost stabilite prin Înaltul Decret nr. 212 din 9/21 iunie 1873, care relua o serie de modificări ale ţinutelor militarilor adoptate în anii anteriori, fiind legate de evoluţia structurilor oştirii după apariţia legii de organizare a puterii armate din anul 1872, prin care au fost create trupele teritoriale de dorobanţi şi călăraşi.
Decretul nr. 212 din 9/21 iunie 1873 a pus bazele uniformelor tradiţionale ale Armatei Române, particularizîndu-le în context european, fiind purtate cu mici modificări pînă în preajma Primului Război Mondial. Domnitorul Carol I a decis astfel să reechipeze pe criterii mai economice Armata, reununţînd la fastul uniformelor din timpul domnitorului Alexandru Ioan Cuza, fiind în schimb mai pline de culoare, mai confortabile şi în pas cu moda militară a timpului.
Regulamentul uniformelor militare din 1873 stabilea patru ţinute: mare ţinută, ţinuta de serviciu, ţinuta de campanie şi ţinuta de zi. Potrivit autorilor volumului Armata Română în Războiul de Independenţă (1877-1878), deosebirea între aceste ţinute se făcea prin accesoriile (egrete, penaje, pampoane) care se puneau la coifuri, iar în cazul ofiţerilor, prin epoleţi (metalici, cu franjuri, la mare ţinută sau treflă la celelalte ţinute) şi prin şarf (respectiv brîu, la cavalerie), pentru toate ţinutele, mai puţin cea de zi. Unele categorii de ofiţeri – generalii, aghiotanţii domneşti – aveau două tunici. Una avea broderii la guler şi la manşete, epoleţi cu franjuri, fiind purtată la mare ţinută, iar cealaltă avea doar trese de grad şi trefle, fiind purtată la celelalte ţinute. Domnitorul Carol I prefera să poarte uniforma de mică ţinută în aproape toate împrejurările, cu excepţia evenimentelor deosebite, cînd protocolul impunea portul uniformei de mare ţinută.
Admirate de presa străină, care transmitea informaţii despre campania româno-rusă din Bulgaria (1877-1878), uniformele româneşti erau descrise ca originale şi pitoreşti. Echipamentul dorobanţilor avea ca sursă de inspiraţie portul ţărănesc, format din iţari, cămăşi, opinci şi o căciulă de miel cu pană de vultur (aşa cum specifica regulamentul!) sau curcan (mult mai uşor de procurat) şi era privit în Occident ca exotism. Uniformele dorobanţilor au stîrnit şi entuziasmul lui Dick de Lonlay, corespondentul săptămînalului francez Le Monde Illustré, care fusese impresionat de albul imaculat al bluzelor dorobanţilor şi era încîntat de înclinaţia românilor pentru tot ceea ce era strălucitor şi spectaculos în materie de costum.
Din anul 1910, Armata Română a început testările de schimbare a uniformei, iar în 1911 apare prima ţinută de campanie, făcută din material gri-verzui, diferenţierea între arme şi specialităţi făcîndu-se prin culorile de la petliţe şi cifre sau alte atribute montate la coifură şi epoleţi.
Expoziţia Culorile marţialităţii: splendoarea uniformei înaintea Marelui Război aduce în atenţia publicului uniforme militare româneşti şi străine (Franța, Anglia, Danemarca, Suedia, Serbia, Portugalia, Austro-Ungaria, Germania, Statele Unite, Rusia) din anii de dinaintea Primului Război Mondial, componente şi accesorii ale acestora, alături de fotografii de epocă din colecţia dr. Adrian-Silvan Ionescu. În cadrul expoziţiei pot fi astfel admirate specimene de uniforme româneşti care acoperă toate armele tradiţionale: infanterie, cavalerie, artilerie, geniu şi marină. Uniformele civile aferente Curţii Regale şi ceremoniilor oficiale nu puteau lipsi din expunere: fracul de diplomat, livrelele personalului casei domnitoare de mare şi mică ţinută şi ghebele surugiilor poştei cu cai, ceea ce-i sporeşte ineditul şi valoarea. Fotografiile cu imaginile militarilor din secolul al XIX-lea trezesc o vie nostalgie după eleganţa şi cavalerismul oamenilor de atunci. Pozînd singuri sau alături de camarazi, soldaţii inspiră încredere, forţă, dar şi eleganţă.
Profesorul, istoricul de artă şi colecţionarul Adrian-Silvan Ionescu este un vechi şi consecvent colaborator al Muzeului Naţional Cotroceni, care a acceptat invitaţia noastră de a-şi expune pentru prima dată colecţia de uniforme militare şi accesorii, colecţie pe care a început să o adune în anii ’70. Adrian-Silvan Ionescu este pasionat încă din copilărie de uniformele militare, de istoria militară în general, el fiind şi fondatorul, în anul 2004, al Asociaţiei „6 Dorobanţi“, primul grup de reconstituire istorică din România. Membrii Asociaţiei „6 Dorobanţi“ sînt oameni pasionaţi de istoria militară, colecţionari de uniforme şi obiecte militare vechi, „soldaţi de duminică“, cum se autointitulează. Iubesc istoria, dar nu orice fel de istorie, ci „istoria vie“, istoria trăită prin propria experienţă. Re-enactorii se joacă „de-a războiul“, dar este o joacă serioasă, menită să aducă în zilele noastre imagini din trecut, scene de viaţă, de luptă, de bucuria victoriei sau tristeţea înfrîngerii, aşa cum au trăit-o adevăraţii protagonişti. Atenţia acordată purtării uniformelor, respectarea regulamentelor militare şi a ierarhiei, pregătirea pentru luptă, marşurile nu întotdeauna foarte lejere, condiţiile uneori neprielnice din taberele şi cartierele generale fac din aceşti re-enactori adevăraţi „ostaşi“, pasionaţi de trecut şi de păstrarea vie, în memoria colectivă, a unor momente însemnate din istoria naţională şi universală. La vernisaj, un grup de membri ai Asociaţiei „6 Dorobanţi“ au animat atmosfera sălii dînd onorul îmbrăcaţi în uniformele Independenţei, acelea purtate la 1877, şi însuşi colecţionarul purta marea ţinută a unui general de brigadă din acea vreme.
Pentru a se documenta asupra uniformelor şi a fizionomiilor acelora care le purtau, Adrian-Silvan Ionescu a petrecut multe ore de studiu în sălile de lectură ale Bibliotecii Academiei Române şi ale Bibliotecii Naţionale a României, scriind şi publicînd totodată şi o serie de studii cu tematică militară. După 1989, odată cu posibilitatea călătoriilor în Occident, a reuşit să-şi completeze colecţia de uniforme româneşti şi cu uniforme militare străine şi accesoriile aferente, achiziţionînd obiectele mult visate din aşa-numitele „pieţe de purici“ din Londra, Paris, Lisabona, Viena, Ohio, Texas, New Mexico.
Colecţionarul Adrian-Silvan Ionescu ne-a declarat că „fiecare tunică, fiecare epolet sau chipiu îşi au povestea lor, atît cea a posesorului iniţial (atunci cînd acesta însoţeşte în chip miraculos obiectul), cît şi a modului cum mi-a sosit în posesie, căci şi obiectele au viaţa lor, la fel ca aceia pentru care au fost făcute. Şi de multe ori, aceste obiecte neînsufleţite supravieţuiesc cu mult beneficiarului şi au mai multe vieţi decît acesta, ajungînd pînă la noi şi de la noi, mai departe“.
Culorile marţialităţii: splendoarea uniformei înaintea Marelui Război este o expoziţie plină de culoare, o călătorie în timp într-un veac în care simţul datoriei şi al onoarei era un mod de viaţă, o istorie trăită şi asumată de oamenii acelor vremuri şi pe care noi, cei de azi, o rememorăm şi o reaşezăm la locul cuvenit.
Ştefania DINU este director adjunct al Muzeului Național Cotroceni.