Ucenic, calfă, meşter (I)

Sînt scriitori cu un stil atît de personal, atît de al lor şi făcînd una, ca o pastă, cu materia ficţională organizată compoziţional, încît pot fi recunoscuţi – de către un cititor cu experienţă – după o singură frază. Ştefan Agopian se numără printre ei; iar scriitura Agopian este distinctă, inconfundabilă şi de neimitat.   După 1990, cînd a început să facă publicistică, într-un context nou, al libertăţii de opinie şi expresie, autorul s-a văzut obligat să-şi schimbe registrul şi instrumentele. Deschiderea faţă de un public mai larg şi, nu mai puţin, abordarea temelor din spaţiul comunitar (iar nu din cel, fantasmatic-privat, al creatorului de ficţiuni) presupun un regim tranzitiv al comunicării şi un limbaj mai simplu şi mai direct, epurat de stilemele unei scriituri prozastice de mare rafinament. Pentru a deveni un foarte bun publicist, Ştefan Agopian a fost obligat să uite că este un mare prozator; sau, şi mai exact, să renunţe voit la propria amprentă.     Să vedem o frază, într-o sintaxă fragmentată, din capodopera Sara: „Surîse. Ne putem gîndi că: Toate aceste lucruri s-au întîmplat atunci sau acum. O noapte călduţă şi liniştea îi învăluiesc trupul grăsuliu şi mintea. Gînduri vagi ca nişte mici beţişoare […]