Ucenic, calfă, meşter (II)

Omologarea lui Ştefan Agopian, ca prozator, de către Paul Georgescu, într-o cronică „fulminantă“ din România literară (septembrie 1981), e pusă de memorialistul din Scriitor în comunism în finalul apoteotic al parcursului său de scriitor, evident neîncheiat la data respectivă, ci, practic, abia ieşit la lumină. Similitudinile cu Viaţa ca o pradă se menţin. Şi la Preda, şi la Agopian vedem o luptă îndîrjită pentru afirmarea scriitoricească, o obsesie de mare creator, necunoscut, care vrea să fie. Remarcabil este, la amîndoi prozatorii, efectul de direct, cu intensităţi şi tensiuni, al reproiectării de vechi experienţe. Paginile de trudă şi luptă pentru publicare şi recunoaştere conţin episoade de mult răcite, din tinereţe – dar relatarea lor e atît de vie, încît totul pare că e transmis live. Acest stil atît de natural încît nu se mai percepe, fiind confundat cu forma uzuală a comunicării, e de o transparenţă ea însăşi elaborată, lucrată minuţios. A scrie cum respiri, cu un firesc stilistic neoximoronic, e o probă dificilă, mai ales atunci cînd este vorba de traseul tău existenţial şi de traiectoria ta ca scriitor. Ştefan Agopian trece această probă cu brio, după un maraton foiletonistic gîndit ca un roman autobiografic. Cu momentul de „oficializare“ a […]