Ultima imagine (II)

Realitatea impregnează primul strat al prozei lui Răzvan Petrescu: realitatea românească postrevoluționară, descheiată la toți nasturii și cuplînd cu întreaga lume printr-o continuă emisie TV. Prozatorul e un observator atent, uneori ipostaziat într-un personaj ciudat și tăcut, care bea de unul singur într-un bufet unde toțiconsumă dimpreună (Primăvara la bufet), alteori deghizat într-un vînzător de ziare, prins în vîrtejul unei conversații nebunești cu o gureșă administratoare de bloc (Unde ești, Eleonora?). Dar el are și ce vedea, astfel că va utiliza cele mai variate unghiuri și strategii textuale pentru a întocmi o hartă exploratorie, în continuă expansiune, a nebuniei libertății dobîndite.   Interesul prozatorului „nouăzecist“ se împarte, în mod egal, între tipicitatea existențelor noastre – domesticite într-o dictatură și brusc eliberate la finele lui ’89 – și specificitatea pe care o marchează chiar situațiile narative proprii, personajele, episoadele, trapele absurde și răsucirile parodice marca Răzvan Petrescu. Pe de o parte, el se adresează fondului comun, reactivîndu-i cititorului memoria Tranziției românești și, într-un cerc și mai larg, experiența situațiilor fundamentale: nașterea, dragostea ce mișcă „sori și stele“, acolada maturității și a ratării, boala și moartea. Pe acest nivel, prozele din Rubato, cu tot comicul lor exploziv, sînt cît se poate de […]