În grădina de trandafir a spitalului,
printre bucăţi de memorie veselă şi tablete aruncate
ai descoperit (dar vezi, numeşte exact!)
legea deplasării în roiuri a popoarelor vechi,
astfel de rămăşiţe prohibite
din care se vor hrăni într-o zi noile culturi…
Ai privit-o un timp,
ai ascultat-o atentă şi fără prea multă grabă;
şi date fiind inteligenţa ta
şi posibilitatea rapidă de adaptare
ai înţeles: – uite-l, a venit chiar el,
adevărul tras odată de păr şi căzut acum în dizgraţie.
(Stop! Înapoi!
Mărturiseşte întîi ruşinea zilnică din copilărie :
„Mama şi tata erau complexaţi dimineaţa
şi mult prea neruşinaţi înspre seară
(multă lume aştepta atunci războiul!)
şi tocmai de aceea au hotărît
(date fiind inteligenţa mea
şi posibilitatea rapidă de adaptare)
să-mi termin studiile
într-un orăşel de munte, balnear şi departe de casă“).
În grădina de trandafir a spitalului
venise chiar el, adevărul tras la faţă
şi cu ochii plesniţi.
(Reci şi ascuţite fuseseră căile Sale!)
Desigur, să-l privesc!
Desigur, să pun acum mîna pe el!
Să-l înghit cu memoria mea veselă
şi să-i spun: – O, tu cel negru pe dinafară,
dar atît de alb pe dinăuntru! Regele a murit
şi Delfinul este bastard!
Hai, în patria mea luminoasă!
Te vor primi „la o masă lungă şi bogată
aşa după cum este obiceiul prin părţile noastre răsăritene…“
Hai, vino mai bine în patria mea luminoasă!
În grădina de trandafir a spitalului
am descoperit legea conservării memoriei vesele,
astfel de adevăruri din care se vor hrăni într-o zi
urmaşii mei, roiurile de cenuşă şi oase…
Dar Tu, Patrie Luminoasă!
E una care uită mai bine decît Tine?
Cîte ziduri ţi-au mai căzut?
Cîţi dinţi?
Şi cîte trupuri tinere se mai zbat
între fălcile Tale celeste?
Cîte orăşele de munte, balneare şi departe de casă?
Şi cîte grădini de trandafir,
în care tinerele omizi visează încă?
Am căutat tot adevărul
şi nicăieri nu l-am văzut mai bine
decît între fălcile Tale celeste!
Nicăieri sufletul meu nu şi-a iubit mai tare coastele!
Şi eu cum să-ţi mulţumesc!
La ce să-ţi folosească Ţie ultimul poem de dragoste
în grădina de trandafir!
Şi memoria mea veselă!
şi deplasarea în roiuri a popoarelor vechi!
Ascultă-mă!
Va începe să plouă al dracului de tare
şi se vor îneca pînă şi nenorocitele astea de omizi.
Putredă carnea mea.
Negru pămîntul.
Din volumul de debut Un război de o sută de ani (1981), inclus în antologia Zestrea de aur, Bucureşti, Editura Muzeul Literaturii Române, 2002
Pe data de 10 februarie Mariana Marin ar fi împlinit 60 de ani.
Credit Foto: Tudor Jebeleanu
a plouat un popor întreg
de sfinți și nesfinți
și au pierit omizile – o bună
parte în orice caz…
Mariana,
grădina cuvintelor tale dăinuie,
iar războiul tău n-a fost în zadar!
Sensibil poem…
Vars o lacrima pentru iubita noastra Mado. Geniu irosit intr-o tara de imbecili. Acolo unde esti, insoteasca-te pururi ingerii vietii.