Faptul că, de cîțiva ani, Mircea Cărtărescu a rămas într-o competiție pe care o poartă, în mare parte, cu sine însuși nu ar trebui să ne mai mire. Solenoid este o adevărată summa a temelor și ideilor din operele precedente și, alături de Nostalgia și de trilogia Orbitor, adaugă o piesă majoră unui proiect prozastic urmărit după 1989 cu o tenacitate și perseverență rar întîlnite în literatura română. Din această perspectivă, contestarea meritelor sale literare din pricina dezacordului cu ideile sale politice mi se pare de-a dreptul hilară. Există în acest sens o minimă „etică“ a actului critic. O atitudine cît se poate de onestă este cea în care poți spune I agree to disagree în ceea ce privește publicistica politică a lui Mircea Cărtărescu, dar să îi contești meritele literare pe baza acestor prejudecăți poate duce la desconsiderarea forței incontestabile a literaturii, adică a domeniului în care autorul Levantului își realizează adevăratul potențial.
„Stăpînul viselor, marele Isachar“
„Stăpînul viselor, marele Isachar era aşezat în faţa oglinzii, cu spinarea lipită de suprafaţa ei, cu capul mult răsturnat pe spate şi cufundat adînc în oglindă. Acolo a apărut Hermana, stăpîna amurgului, şi s-a topit în pieptul lui Isachar pînă cînd a dispărut cu totul acolo“ (Solenoid, p. 276)*. Aceste rînduri scrise de Kafka, extrase de Mircea Cărtărescu din fragmentele nepublicate ale autorului Metamorfozei, apar aproape obsedant în narațiunea pe care o scrie povestitorul nenumit din Solenoid. Le-am citat pentru că, așa cum s-a observat deja, ele apar într-unul dintre capitolele esenţiale din carte și pentru că își vor dezvălui importanța pentru cei care vor citi pînă la capăt romanul. Personajul nenumit, scriitor căruia accesul în sistemul literaturii i-a fost refuzat, își mărturisește aversiunea pentru roman, definindu-se prin bolile și nebuniile sale, și nu prin cărțile sale. Pentru că, vine justificarea, „nu găsești în nici un roman fraze ca astea, pentru că nici măcar Kafka n-a îndrăznit să le transforme în oscioarele urechii interne ale vreunei narațiuni. Au rămas încrustate în pagini de jurnal destinate focului, pagini ce nu delectează și nu instruiesc, pagini ce nu există, dar mai semnificative decît tot ce-a existat vreodată“. Lumea a fost umplută de romane care ne-au abătut atenția de la „singurul sens pe care l-a avut scrisul vreodată: cel de-a te-nțelege pe tine însuți pînă la capăt, pînă-n singura cameră din labirintul minții în care n-ai voie să pătrunzi“ (p. 277). Există, în aceste rînduri, enunțarea unei adevărate credințe estetice: literatura este (cel puțin pentru Cărtărescu) explorarea propriei interiorități. Iar pentru personajul-narator din Solenoid, realitatea nu e decît interioritatea unei alte ființe, care poate vedea în patru sau chiar mai multe dimensiuni, în funcție de treapta pe care o ocupă în ierarhia ființării. De altfel, structura vag romanescă a cărții nu este decît o ramă care conține și un amplu eseu metafizic. În această încercare ambițioasă, ideile lui Charles Howard Hinton despre dimensiuni superioare sînt centrale: „Hinton își folosea mintea […] ca să poată înțelege inteligibilul, să noteze, asemenea poetului, inexprimabilul […] el a încercat întreaga viață să depășească formele intutitive ale spațiului tridimensional, singurele în care mintea noastră se simte în largul ei, căci a fost modelată de ele și are forma lor, ca să silească un creier în trei dimensiuni, focalizat pe volumele lumii noastre, să-și lase emisferele să diveargă, să contemple neatent și visător pînă ce formele familiare se topesc și, brusc, epifanic, se deschide poarta către fantastica dimensiune imediat superioară, cea pînă atunci accesibilă doar sfinților și iluminaților. […] Lumea cu patru dimensiuni e, față de lumea (noastră) tridimensională ceea ce lumea noastră e față de cea cu două dimensiuni și, mai departe, ceea ce lumea bidimensională e față de cea cu o singură dimensiune. Iată cricul lui Hinton, mecanismul său mental prin care, cu mult mai mult efort decît se poate crede, putem intui un spațiu interzis astfel gîndirii noastre“.
În Solenoid, pasajele care expun idei din planul ontologiei sau al metafizicii constituie o porțiune însemnată a cărții, iar evadarea (mîntuirea) către o dimensiune superioară este una dintre obsesiile protagonistului. Viața acestuia este schimbată pentru totdeauna atunci cînd, la Cenaclul Lunii, poemul său, Căderea, este respins și ostil criticat. Acest moment este privit ca o adevărată răscruce („Seara crucială a vieții mele“) pentru existența ulterioară a „eroului“. Pentru că eșecul în cadrul cenaclului a pecetluit eșecul în plan social și distrugerea oricărei ambiții de succes în cadrul sistemului literar. „Fiecare clipă a vieții noastre e un astfel de macaz, în fiecare clipă ne aflăm la o răspîntie și avem iluzia că optăm pentru unul dintre cele două drumuri dinainte, cu toate dimensiunile etice, psihologice sau religioase ale opțiunilor noastre“, spune personajul nenumit din Solenoid. În realitate, pare acesta să creadă, traseul pe care îl parcurgem este cel care ne conduce și ia decizii în locul nostru, construindu-ne „ca pe-o planșă anatomică, reală și virtuală“. Traseul despre care se vorbește în această parte a cărții, pe care „avansăm prin păienjenișul vieții ca-n vis, se solidifică și devine istorie, adică memorie, pe cînd toate celelalte, posibile dar nerealizate, tot enormul rezervor al virtualității noastre, toate miliardele noastre de sosii (cei care, clip de clipă, au luat-o la stînga, pe cînd eu am luat-o la dreapta) formează, pe scheletul realității, pe solidificarea osaturii noastre în timp, organele hialine ce ni se arată în oglinzi și în vis, stafiile cu chipul nostru, pleromul pufos, abstract, curbat în jurul nostru ca globul de păpădie“. Dintre aceste miliarde de macazuri cum sînt cele din fiecare clipă a existenței noastre, unele sînt cruciale, iar întîmplarea crucială pentru cel care povestește a fost respingerea poemului Căderea în cadrul cenaclului. Acest eveniment a dus la actualizarea din miile de virtualități, la „nașterea“ scriitorului ratat, cel care scrie manuscrisul total, de nepublicat. În consecință, se urmărește traseul opus realității cunoscute. Poemul Căderea, întîmpinat cu entuziasm la Cenaclul de Luni, a creat premisele unei impuneri a lui Mircea Cărtărescu în cîmpul literar, recunoaştere care a dus la receptarea favorabilă a volumului de poezie Faruri, vitrine, fotografii și a culminat apoi cu publicarea Levantului și cu deschiderea spectaculoasă către proză pe care o cunoaștem. În realitatea lumii construite în Solenoid este urmărit traseul ratării în plan social, condamnarea la o existență banală, ca profesor de română la o școală generală. Numai că această modestie în plan social ascunde o ambiție majoră (a personajului) în plan metafizic. Viața sa diurnă, cotidiană, se reduce la traseul parcurs de acasă la școala nr. 86, prezentată cu toată fauna profesorală și descrisă în cheie realistă. Descrierea lumii meschine a profesorilor adunați în cancelarie la bîrfe, cu elevii săraci din familii cu multe probleme, întregul coșmar comunist al vieţii în urma repartiţiei în posturi fără perspective ne arată că Mircea Cărtărescu ar putea fi un scriitor realist redutabil, dacă și-ar dori acest lucru. Adică dacă nu ar fi ales să scrie o proză eminamente poetică, onirică și metafizică. Descrierea comportamentelor, moravurilor, tipologiilor reprezentative pentru mediul comunist nu își găsesc un egal decît poate în Pupa russa a lui Gheorghe Crăciun și în Ploile amare de Alexandru Vlad. Numai că acest plan existențial nu este decît punctul de plecare pe care autorul construiește adevărata „miză“ („ambiție“?) a personajului – acea stranie, adesea periculoasă, explorare a propriei interiorități.
„Realul, patria noastră legitimă, ar trebui să fie cel mai fabulos tărîm“
Narațiunea din Solenoid este caracterizată ca o „dare de seamă despre anomaliile mele“. Iar aceste anomalii pun bazele a ceea ce avea să devină viața celui care, după orice standarde sociale, este considerat un învins. Mizeria vieții duse în comunism într-un cartier muncitoresc, condițiile subumane ale existenței, singurătatea și izolarea tot mai mari din adolescență și apoi din viața de adult sînt urmărite în cîteva episoade narative biografice: istoria protagonistului nenumit al cărții include moartea la naștere a unui frate geamăn, o spitalizare care lasă urme importante asupra psihicului personajului, internarea în preventoriul de la Voila și apariția fantastică a unor „vizitatori“ cu exterior uman, care aparțin unei alte lumi. Numai că existența acestei alte lumi este percepută ca o continuare firească a lumii obișnuite. „N-am scris romane, și cred că, dacă aș fi scris, ele ar fi fost doar ramificarea jurnalului meu, a tunelului cu vene și artere. […] Jurnalul meu este mărturia mea, este dovada că, în cîte-o clipă și-un loc cu coordonate precise, lumea s-a deschis, a făcut o breșă prin care s-au strecurat înăuntru pseudopodele, fermecătoare și teribile, ale altei lumi, nu ale uneia ficționale, nici ale unui creier înfierbîntat, ci încrustate în ceea ce încă mai numim realitate. […] Totul e real, totul a fost în planul existenței în care mîncăm și bem și ne pieptănăm și mințim și mergem la slujbă și crăpăm de dor și de singurătate. Real e și visul, reale sînt și primele amintiri, reală (cît de reală!) e și ficțiunea, și cu toate acestea le simțim străine patriei cenușii, tari, țepene, încăpățînate, fără imaginație, sens sau izbăvire. […] Realul, patria noastră legitimă, ar trebui să fie cel mai fabulos tărîm, dar este cea mai apăsătoare pușcărie“. Lucrurile stau tocmai în acest fel la vîrsta primei copilării, pe care Cărtărescu a explorat-o și întrebuințat-o în mod poetic încă de pe vremea cînd scria povestirile ce aveau să apară în Nostalgia. Copilăria este perioada în care trăim într-un „peisaj psihic“, este vremea cînd trăim pur lăuntric, cînd nimic nu e „sculptat în materie, ci în sentimente“, iar viața e plină de momente ce nu pot fi explicate decît „printr-o pătrundere bruscă și elastică a visului în viață“.
Această viață, aparent anostă, a profesorului de școală generală ascunde o existență fantastică, adesea halucinantă și populată de personaje și întîmplări din ce în ce mai bizare. Casa în care trăiește este construită deasupra unui centru magnetic de către Mikola, inventatorul unui solenoid care permite accesul către o altă lume, incomprehensibilă pentru limitele minții tridimensionale. În realitate, casa este un adevărat labirint de camere mobile în care personajul levitează cu ajutorul unui dispozitiv creat sub forma unui scaun de stomatolog cu pupitru de control, o mașină care permite accesul către infinitul ocean de energie magnetică a lumii. De fapt, viața protagonistului este plină de asemenea „întîmplări în irealitatea imediată“. Preventoriul de la Voila și spitalele unde eroul este dus în copilărie sînt spații misterioase, în care pacienții sînt supuși unor „operații“ medicale necunoscute. Fabrica abandonată de lîngă școala nr. 86 este, în realitate, un muzeu al ororilor, asemănătoare cu un spațiu în care s-au făcut experimente abominabile. Există, de asemenea, și „zone“ tarkovskiene care sfidează legile fizicii clasice.
Solenoid este și o amplă rețea intertextuală, o hiperstructură în care sînt incluse o parte însemnată de texte vizionare. Printre acestea se numără manuscrisul bibliotecarului Palomar, pe care eroul îl cunoaște de pe vremea cînd, fiind adolescent, se aproviziona cu cărți de la Biblioteca „B.P. Hasdeu“, misteriosul manuscris Voynich, romanul Tăunul de Ethel Voynich, experimentele lui Nicolae Minovici, studiile în psihologia visului făcute de Nicolae Vaschide, conexiunea misterioasă dintre Charles Hinton, Ethel Voynich, G. Boole, toate avînd ca ţintă ieșirea (mîntuirea), evadarea din cămașa de forță a corpului de carne şi a minții omeneşti.
Asemenea lumilor închise în alte lumi descrise în carte, Solenoid generează o reţea uriaşă de sensuri, care nu poate fi îndeajuns cartografiată decît prin lecturi multiple. Deopotrivă roman, eseu metafizic, confesiune, text transgresiv şi poem, Solenoid este o operă care confirmă adevărata măsură a autorului ei. Literatura română ar avea enorm de cîştigat dacă ultima carte a lui Mircea Cărtărescu ar fi tradusă într-o limbă occidentală de circulaţie. O operă ca Solenoid apare foarte rar. Sper să avem înţelepciunea de a o pune în valoare.
* „Der Träume Herr, der große Isachar, saß vor dem Spiegel, den Rücken eng an dessen Fläche, den Kopf weit zurückgebeugt und tief in den Spiegel versenkt. Da kam Hermana, der Herr der Dämmerung, und tauchte in Isachars Brust, bis er ganz in ihr verschwand“ (Franz Kafka în original din Nachlaß, 1922-1924, Caiete 1922-1924). Fragmente nepublicate extrase din caiete sau foi volante pot fi accesate online pe site-ul The Kafka Project la următorul link http://www.kafka.org/ index.php?imdunkel
Partea a II-a a cronicii urmează a fi publicată în numărul următor.