Un amplu poem metafizic (II)

Prima parte a cronicii poate fi citită AICI. Solenoid nu este doar povestea celui care, după citirea poemului Căderea la Ce­naclul Lunii, a ratat pentru totdeauna recunoașterea și impunerea în lumea literară, eșec social marcat prin „condamnarea“ la o viață anonimă de profesor într-o școală din Colentina (și care are, așa cum am arătat deja, mize existențiale mult mai înalte). În tradiția marilor romane ale lui Thomas Mann, cartea lui Mircea Cărtărescu este și un „eseu“ metafizic, de tipul capitolului „Studii“ din Muntele vrăjit, un discurs despre lume care recuperează noțiuni din planul matematicii și al științei inserate într-o rețea narativă extinsă. Am atins astfel un punct „nevralgic“ al prozei recente de la noi. Dacă de povestitori înzestrați nu ducem lipsă, scriitorii care se mulțumesc să spună o poveste fiind destul de mulți în literatura română actuală, cred că acest tip de literatură, care adaugă și o dimensiune eseistică prozei, este mai puțin reprezentat. În afară de Exuviile Simonei Popescu, de întregul proiect literar al lui Gheorghe Crăciun (pentru care corporalitatea era cea în care se concentra întreaga viziune despre lume), Solenoid nu își găsește multe cărți în compania cărora ar putea fi așezat. Simona Popescu, Gheorghe Crăciun și Mircea […]