Un an fără Alexandru Muşina

Cu o precizie specifică, vechiul meu computer îmi arată că, în noaptea de 19 spre 20 ianuarie a acestui an, am scris, la ora 4 şi 14 minute următoarele rînduri într-un aproximativ metru antic: „Patima se loveşte de vînt / Şi patima se-aşează-n pămînt / Trufia loveşte în cer şi acolo oglinzile ei pier / Nimic, nici minune, nici pace nu e fără peşti, acei peşti sidefii / Nici fără amintire, fără morţii închinaţi / De cei vii“. Îl visasem pe Alexandru Muşina pentru prima oară, la şase luni de la moartea sa, care pînă şi acum, cînd se face un an, îmi pare mai degrabă ea vis, iar ceea ce visasem atunci drept visul real. Ca orice vis puternic, a rămas în mine pentru cîteva clipe, pentru a deveni apoi o senzaţie. Un decoct dinte acelea pe care le înghiţea Sandu Muşina zilnic, în speranţa vindecării, în vreme ce, zi de zi părăsit de alte puteri , numai poezia refuza să îl părăsească. În vis, eram cu el şi cu băiatul meu, pe care îl cheamă tot Alexandru. El ne explica, privindu-ne iscoditor cu ochii încreţiţi de veşnicul său zîmbet, organizarea socială a peştilor şi tarele ei, pe marginea […]