Cătălin D. Constantin este editor de carte, lector universitar dr. la Departamentului de Studii Culturale, prodecan al Facultății de Litere din cadrul Universității din București. A coordonat mai multe colecții de beletristică și a editat numeroase cărți de fotografie dedicate patrimoniului cultural romînesc. Cel mai recent volum se intitulează Ferestre din București și poveștile lor. La invitația lui Cătălin D. Constantin, scriitori, istorici, arhitecți, actori, medici, antropologi, jurnaliști, personalități de profesii diferite au imaginat, pentru o fotografie a unei ferestre pe care și-au ales-o, o poveste. Volumul a devenit bestseller, urcînd pe locul 1 în topul vînzărilor de carte românească, în primele două săptămîni de la apariție. Teza de doctorat, susținută la Facultatea de Litere și publicată în 2013, a avut ca temă viața cotidiană în orașele românești la începutul secolului al XX-lea, pornind de la jurnale inedite de epocă ale unor personaje anonime, pe care le-a colecționat. Cătălin D. Constantin a susținut, în 2014, un al doilea doctorat, la Universitatea de Arhitectură și Urbanism „Ion Mincu“, o lectură culturală și antropologică a piețelor publice ale orașelor din Europa. A realizat mai multe expoziții de fotografie, în țară și în străinătate. Coordonează seria săptămînală a „Conferințelor de Joi“ de la Palatul Suțu.
Ai, cred, amintiri despre dialogul cu profesorii tăi la vîrsta studenților cu care te întîlnești astăzi. Cum ai descrie aceste dialoguri între studenți și profesori astăzi, cum au evoluat aceste relații ?
S-au schimbat foarte mult. Și s-au schimbat de la generație la generație, uneori brusc. Prima dată cînd am început să predau la Facultatea de Litere era 2008 – un deceniu, curînd –, se înființase specializarea Studii culturale. Etnologie – era prima promoție. Încă eram foarte aproape de vîrsta lor, eu aveam 28 de ani, iar ei, către 20. Diferența mie nu mi se părea foarte mare. Era, însă, pentru că, între timp, în toată societatea românească se schimbaseră foarte multe lucruri, ceea ce făcuse ca eu să fiu mai aproape ca formare de foștii mei profesori și mai de departe de ei, în ciuda diferenței mici. Apoi, am văzut o serie de schimbări bruște, de la generație la generație. Spun asta, pentru că prima generație era diferită de generația mea, iar cealaltă generație a fost diferită de această generație, ceea ce nu că m-a derutat în relația cu ei, dar m-a uluit. Au fost la început, de exemplu, două-trei momente în care am constatat că oamenii nu vorbesc. Nu vorbeau în sala de curs, în sala de seminar, nu pentru că nu știau, ci pentru că nu aveau exercițiul vorbirii. Pur și simplu, își petrecuseră copilăria în fața computerului, nu aveau darul comunicării, nu cu profesorul, ci darul comunicării între colegi. Am constatat că vorbeau foarte puțin și între ei. Nu eram nevoit să spun „liniște!“ (ciocănește în masă). Și-asta mi se părea extrem de ciudat, pentru că generația mea fusese, și în liceu, și în facultate, foarte gălăgioasă. Vorbeam foarte mult, indiferent ce spuneam, tîmpenii sau lucruri deștepte. Așa că, la vreo cinci-șase ani după ce am început să predau și m-am trezit făcînd „liniște!“ (ciocănește iar în masă), m-am bucurat, pentru că am realizat că, în sfîrșit, am în fața mea o gașcă de studenți și nu individualități necomunicante. Ăla a fost un moment de reală bucurie, deși nu avea legătură cu ceea ce predau, ci cu o constatare care mă întristase, mă amărîse și cu care încercasem să lupt. Țin minte că prima dată cînd am realizat această absență a comunicării, nu doar cu profesorul, ci între ei, m-am dus în fața catedrei, pentru a nu avea o barieră fizică, concretă, și le-am spus: „Știți, noi sîntem de fapt de aceeași parte a baricadei. Eu nu sînt un profesor, eu sînt un prieten al vostru, pe care puteți să îl folosiți pentru a afla lucruri noi. Dacă vreți. Dacă nu, nu. Știu că veniți din liceu cu această impresie că profesorii sînt de o parte, și studenții, de cealaltă. Gata! La Universitate, s-a încheiat cu povestea asta – sîntem de aceeași parte a baricadei, doar că eu sînt puțin mai în vîrstă decît voi, voi puțin mai tineri decît mine și sîntem prieteni. Un fel special de prieteni, care, împreună, mergem un număr de ani, puteți profita de prezența mea aici și puteți afla anumite lucruri. Dacă vreți. Dacă nu vreți, sînteți la fel de simpatici“.
Care au fost reacțiile?
Se uitau ciudat la mine. A fost un moment în care s-a spart cumva gheața și relațiile au fost, într-adevăr, mult mai calde din momentul respectiv.
Dar îndepărtate de modelul maestru-discipol, pe care îl cunoșteai.
Da. Era distanță nu de zece ani între noi, ci de mult mai mulți – nu pot să estimez în ani, dar cronologia aceasta nu coincide cu distanța reală în timp. De ce s-a întîmplat asta? S-a întîmplat pentru că întreaga societate românească a trecut printr-o schimbare rapidă, pentru că întreaga omenire a trecut printr-o schimbare rapidă. În continuare, nu sînt foarte bătrîn, cred (rîde), dar țin minte că, „pe vremea mea“, esențială era informația. Era important să ajungi la informație, nu era ușor să o faci; cărți fundamentale nu erau traduse, erau imposibil de găsit, circulau în copii xerox, uneori, și ne bucuram cînd ajungeam la ele. Mai ales la unele titluri fundamentale de antropologie. Astăzi, informația e foarte ușor de găsit. Poate că, uneori, presupune niște pași – tocmai am comandat, săptămîna trecută, o carte pe Amazon. Mi-a venit ieri, tocmai de la New York, n-a costat foarte mult. Informația ca atare e ușor accesibilă și cred că, de fapt, asta devine indirect o problemă a momentului. Nu doar a învățămîntului – dar e, în principal, o problemă a învățămîntului universitar. Nu mai e cazul să transmitem informații, ci e cazul să transmitem cum ne raportăm la informație. Pentru că toată informația asta, ușor accesibilă acum, e compusă din 90% balast și 10% informație reală. Cum înveți să faci diferența critic între balast și ceea ce e esențial? Și, în al doilea rînd, cum te raportezi la acel esențial? Pentru că și el presupune o cernere, o discernere din punctul ăsta de vedere. În plus, cînd știi că ai oricînd și ușor acces la informație, informația ca atare începe să-și piardă din valoare, nu o mai cauți.
Cum se alege un subiect de cercetare, dacă ești antropolog sau etnolog?
Aici, sînt două lucruri importante: primul e formarea. Te formezi într-un anume fel – există direcții, există curente. Și, în al doilea rînd, e norocul. Pur și simplu, el e esențial, dacă vrei să faci ceva. Îți pot povesti despre ultimul meu proiect, realizat din plăcere, nu în cadrul unui „grant standard“, cu termene și finanțare. Norocul a jucat esențialul. E vorba de un proiect de antropologie vizuală. De ceva ani, fac cercetări în satele aromânilor din munții Pindului. O lume destul de interesantă, misterioasă, despre care s-a scris relativ puțin, care nu și-a scris istoria. O minoritate fără stat, o minoritate care nu vrea dreptul de minoritate și care, întotdeauna, s-a integrat perfect, cultural, financiar, în statul-mamă. M-am apropiat de oamenii de acolo. Deja am mers acolo niște ani la rînd, vara, primăvara și chiar iarna – pentru că totul a început într-o iarnă. În vara acestui an, am avut o idee absolut întîmplătoare: aceea de a reface cu fix aceeași încadrare fotografii foarte vechi, făcute la început de secol XX și sfîrșit de secol XIX, de frații Manakia. Odată, la Muzeul Țăranului Romîn, am văzut aceste fotografii – ele au fost și publicate, în parte. În caietul de inventar, scria comună aromânească din Balcani. Iar eu am realizat că știu care comună e, îi pot spune numele. Am încercat să refac povestea, astăzi, cu ajutorul unui vechi prieten din Statele Unite, cu care am călătorit mereu către aceste sate. Evident, s-au schimbat drumurile. Unele erau drumurile de sfîrșit de secol XIX, altele cele de acum. A trebuit să intru în arhivă, să văd hărți vechi. Am descoperit și că peisajul – muntele! – s-a schimbat mult. La asta nu te-ai aștepta. Sînt locuri care nu mai seamănă deloc și locuri care par total înghețate în timp. Pur și simplu, toate casele sînt la loc, biserica e la loc, platanul de cinci sute de ani e tot acolo. Am făcut toată această operațiune, am mers și identificat locul inițial al fotografiilor vechi. În cîteva așezări, a fost, pur și simplu, noroc. Prima e în fosta Macedonie iugoslavă, unde, la Krushevo, cel mai înalt oraș din Peninsula Balcanică, locuit și întemeiat de aromâni, am ajuns din întîmplare la fix 114 ani după frații Manakia, pe 15 august stil vechi, la cîteva zile după un moment esențial pentru istoria Balcanilor, cel în care Republica de la Krushevo fusese distrusă de turci. Am realizat că am refăcut fotografia nu doar din același loc, ci fix în același moment al anului, luînd în calcul și schimbarea de calendar, fără să plănuiesc. A doua fotografie a fost făcută tot undeva în Macedonia. Nimic nu mai semăna, satul fusese ars de trupele germane, în retragere, în ’44. S-a întîmplat să găsesc la hotel o proprietară îndrăgostită de arheologie, care, în copilărie, însoțise o echipă de arheologi francezi, în căutarea resturilor drumului roman Via Egnatia și care a știut să-mi dea perfect indicațiile pentru a merge peste două cocoașe de deal, fix în același loc de unde fusese făcută fotografia veche. Asta se cheamă, iarăși, noroc. Cea de-a treia fotografie refăcută la distanță de peste o sută de ani e a unei localități din Grecia, care astăzi e stațiune de munte, pe granița cu Albania: nimic nu mai seamăna, fotografia fraților Mankia era oricum nelocalizată, aveam doar o vagă bănuială că ar putea fi acolo. Am mers la singura cafenea deschisă pe timp de vară a acestei stațiuni, altădată un sat negustoresc, aflat la altitudine foarte mare. proprietarul s-a uitat puțin ciudat la noi, dar ne-a zis: „la cinci, o să vină cel mai bătrîn om din sat. Totdeauna vine la ora cinci. O să vă poată spune“. Între timp, noi am zărit cîteva fotografii vechi pe pereții cafenelei și, dintr-una, am realizat că ăla e locul, pentru că forma unuia dintre drumuri era identică. Tot atunci, cineva a venit țintă la noi, s-a uitat peste umărul nostru la fotografie și ne-a spus, într-o engleză perfectă: „Asta e casa în care m-am născut eu. E construită de bunicul, la 1864, și a fost ultima casă din satul vechi, care a mai existat“. Respectivul domn se născuse acolo, nu mai trăia acolo, dar, timp de 15 minute, s-a aflat în aceeași cafenea cu noi. Chestie esențială, pentru că, altfel, noi am fi rămas într-un dubiu permanent. Dacă ăla e sau nu locul... Norocul e, deci, esențial.
Cel mai bătrîn om din sat ce v-a spus?
Nu l-am mai întîlnit. N-a mai fost cazul. (rîde)
Care este drumul pe care l-ai făcut într-o astfel de cercetare și care te-a pasionat cel mai mult ?
Cred că mă leagă ceva de două sate din Grecia – care nu sînt sate, sînt mai degrabă orașe. Se cheamă Syrrako și Kalarites, în greacă, Seracu și Călărli, în aromână. Sînt foarte vechi, primul e atestat din secolul al XI-lea, celălalt din secolul al XVI-lea. Am ajuns acolo pentru cea de-a doua teză de doctorat a mea, în căutarea piețelor. Satele astea au o poveste specială: ele au fost construite în jurul unui platan. Cumva pentru a-l provoca pe Dumnezeu să dea un semn dacă locul e bun sau nu, aromânii plantau în drumurile lor un arbore acolo unde voiau să mute vatra așezării. Dacă acestor pomi le mergea bine, era semn că așezarea poate fi mutată acolo. În jurul pomilor se construia o piață, iar în jurul pieței, s-au construit satele. A fost special, pentru că sînt sate situate la înălțimi foarte mari, rămase în izolare pînă relativ de curînd. Abia în anii ’70 ai secolului trecut, a ajuns acolo șoseaua. Pînă atunci, se mergea pe cărări înguste, cu caii. Sînt sate de bijutieri, de aici provine întemeietorul casei Bulgari, de la Roma. Pe mine m-a interesat, în mod particular, această poveste a piețelor construite în jurul pomilor, pentru că acești pomi sînt, în același timp parte din natură – le pică frunzele toamna, le dau altele primăvara, într-un fel care sugerează o ciclicitate eternă –, dar sînt și parte a arhitecturii. Pentru că ei sînt centrul pieței, pentru că ei au stat la originea așezărilor. Aici am găsit acea formă foarte arhaică a simbolului, unde semnificatul și semnificantul se suprapun perfect. Pentru că o statuie, de exemplu, e, pur și simplu, un simbol. În mijlocul orașului, statuia unui animal legendar de la începuturi, cum e lupul la Vilnius, este un simbol. Aici, platanul joacă același rol, dar, în același timp, rămîne parte vie a naturii. Or, așa ceva nu am găsit nicăieri în altă parte a Europei. Acești pomi au murit exact în timpul cercetării mele, după mai bine de jumătate de mileniu de viață. Unul a fost tăiat anul trecut, altul urma să fie tăiat în această toamnă; s-au îmbolnăvit și, pentru a nu îmbolnăvi și restul copacilor, au fost tăiați. M-am simțit martorul unor povești extrem de vechi, martorul ultim, final. Asta mi-a dat un sentiment straniu. Poate că nu va fi așa; în locul lor, au fost plantați alții care vor crește, dar știți, pasărea Phoenix, cum spunea Irina Nicolau vorbind despre aromâni, se poate întrupa într-altă formă.
Martorul e primul avatar al antropologului? Ce alte calități umane trebuie să aibă un antropolog ca să aibă parte și de norocul unor asemenea întîmplări?
Să fie maleabil. Să uite de el – la modul în care nu scopul pentru care a venit trebuie să-l ducă mai departe, ci, pur și simplu, să fie atît de deschis, încît orice apare nou să poată deveni interesant. De obicei, cînd te duci într-o cercetare și, mai ales, într-una de teren, pleci cu niște scopuri, pleci cu măcar un minimum de informație. Și, de obicei, cauți să găsești, să validezi ceea ce știi. Important e să uiți ceea ce știi și să vezi la fața locului ceea ce îți oferă locul. Pentru că s-ar putea să ai ochelari verzi, pur și simplu, ca în Vrăjitorul din Oz, iar orașul să fie verde, doar pentru că tu ai ochelari verzi. E important să-i dai la o parte. Dar asta nu e mereu atît de simplu.
Există o comunitate de cercetători tineri la noi, în acest sens? Crezi că vor exista alte echipe care să se ocupe de asemenea cercetări?
Cu siguranță vor exista. Ăsta e întotdeauna un capitol deschis și, din fericire, imprevizibil. La modul bun al cuvîntului „imprevizibil“. În sensul că lucrurile au evoluat: dacă, pînă nu demult, interesa cu precădere satul, acum pare că interesează cu precădere orașul. Ce va fi peste zece ani nu știu. Pot trasa o ipoteză, însă variabilele sînt atît de multe, încît șansele să nu nimeresc sînt mari. Importante sînt deschiderea și împingerea limitei mai departe. Întotdeauna trebuie să accepți că limitele unui domeniu se pot schimba.
Interesul pentru cultura urbană are de-a face și cu interesul pentru cultura vizuală, în general?
Cu siguranță. Vizualul e o formă de lectură a prezentului, e o formă de lectură a trecutului, atunci cînd pătrunzi într-o arhivă și, prin acea arhivă vizuală, poți înțelege mai bine un anume moment istoric decît din documente scrise în epocă. Deși ele sunt complementare, desigur, ca sursă de informație. Dar vizualul e mai puternic, cred eu.
Ce îți place cel mai mult în cercetările de teren ?
Să cunosc oameni, să stau de vorbă cu ei.
Care e cea mai frumoasă poveste pe care ai auzit-o de la oamenii pe care i-ai cunoscut așa?
Din satul despre care povesteam mai devreme… – satele astea au o particularitate. E o paranteză în paranteză, dar nu pot fără aceste explicații. Ele sînt locuite doar jumătate de an, de întreaga populație. Iarna, pentru că sînt pe culmi, clima e foarte aspră, deși nu ne-am aștepta la asta pentru Grecia. Cad cantități mari de zăpadă și, atunci, în sate care, vara, au de la cîteva sute pînă la cîteva mii de locuitori, iarna, rămîn cinci-șase oameni. Prima dată cînd am ajuns acolo, era mijlocul lui februarie. Văzusem pe internet că ar fi existat un hotel – da, era un mic hotel, dar era singurul loc viu din tot satul, la mijlocul lui februarie. Proprietarul era un fost IT-ist, de la Atena, originar din sat, care, după douăzeci și cinci de ani petrecuți la Atena, în momentul în care i-a murit tatăl, s-a decis să continue o afacere de familie începută în urmă cu cinci generații, undeva pe la 1800, cînd străbunicul întemeiase un atelier și o cafenea în acel sat. Cafeneaua e neschimbată, mobila e aceeași. Mi-a plăcut izolarea acestui om care era foarte împăcat cu el. Cu o poveste de familie foarte interesantă: stră-străbunicul i-a lăsat străbunicului moștenire cafeneaua, acesta a decis că-și extinde afacerile. Avea nu numai turme mari de oi, ci vindea și piei pentru fabricanții de pantofi din Italia. Așa că și-a trimis fiul la Trieste. Acolo, fiul s-a îndrăgostit, a vîndut tot ce avea, s-a întors acasă, și-a vîndut inclusiv barca – pentru că avea o barcă –, a furat de acasă tot. Așa că bunicul a fost nevoit să muncească pentru a repara pagubele. Asta e povestea cafenelei care există și astăzi, o cafenea care, iarna, are maximum șapte clienți, pentru că asta e întreaga populație a satului.
Cum ai ajuns să te ocupi de antropologie?
S-a întîmplat. Meseria mea primă a fost aceea de editor de carte. E încă o meserie actuală și nu știu dacă nu cumva e lucrul care îmi place cel mai mult: să fac cărți. Cărți-obiecte. Am lucrat într-o editură. Am lucrat în a doua editură, am pornit, apoi, pe cont propriu, apoi, am început o serie de colaborări cu edituri din afară. La un moment dat, n-am mai vrut să lucrez într-un sistem, pur și simplu, și cred că asta s-a întîmplat printr-o coincidență, cînd se deschidea secția de Etnologie de la Facultatea de Litere. Doamna profesor Rodica Zane mi-a propus să vin să predau acolo. Nu fusese nici o secundă pînă atunci în intenția mea să devin profesor, pentru că-mi plăcea foarte mult ceea ce făceam și nu mă vedeam făcînd altceva. Am acceptat, pentru că era ceva nou. Voiam ceva nou, în momentul respectiv. Pur și simplu, am constatat, destul de repede, că îmi place foarte tare și acest lucru.
Ce diferențe sînt între întîlnirile cu oamenii pe care nu îi cunoști, în cercetările tale de teren și întîlnirile cu oamenii mai tineri decît tine pe care îi cunoști la cursuri și la seminare?
Orice întîlnire e un proces de cunoaștere. Vrei să-l cunoști pe cel din fața ta. Din punctul ăsta de vedere, nu există mari diferențe.
Apare mai multă responsabilitate în cazul uneia dintre aceste două tipuri de întîlniri?
Tot timpul ai responsabilități. Nu știi niciodată ce se întîmplă. Și legat de asta, am o poveste, foarte frumoasă. Vară de vară, merg în Deltă, la Sfîntul Gheorghe, unde stau în gazdă la o familie de ucrainieni, de haholi. Țin minte că, ani în urmă, l-am întrebat pe bunic, care era destul de în vîrstă, dacă pescuiește în mare sau dacă pescuiește în Dunăre, dacă trece din Dunăre în mare, pescuind. A făcut o pauză. Nu știam că asta e o probă de bărbăție, pentru că e foarte greu să faci și una și alta. Mi-a spus că, de 12 ani, nu mai făcuse lucrul ăsta. A doua zi, am plecat pe plajă, acolo unde Dunărea se varsă în mare, pentru a fotografia răsăritul soarelui. Asta înseamnă cam cinci și ceva dimineața. Am fotografiat o barcă în contre-jour, cu un pescar care-și arunca năvoadele, una dintre cele mai frumoase fotografii ale mele, subiectiv vorbind. Era bătrînul pe care întrebarea mea banală îl scormonise și care, după 12 ani, s-a gîndit să mai facă o dată acest lucru. Totdeauna ai o responsabilitate, nu știi ce stîrnește într-un om cea mai mică și inofensivă – din punctul tău de vedere – întrebare. E o întrebare care mi-a dat mult de gîndit și mă gîndesc des la ea, atunci cînd pun întrebări simple. Pentru că nu știi niciodată ce stîrnești.
Felul în care vorbim poate să modeleze realitatea?
Cred că asta se întîmplă, da. Ca dovadă, această poveste.
Există un profil urban al bucureșteanului ?
Nu. Există, în București, o suprapunere de lumi, care nu se cunosc între ele, care se întîlnesc, ciocnesc, intră în conflict, negociază, se împacă și-așa mai departe, dar nu există un unic profil. Sau, dacă există, ar trebui un mare talent pentru a-l descrie.
Care este cea mai importantă valoare umană pentru tine?
Ezit între două: seriozitatea și cinstea, onestitatea.
De ce una, de ce alta ?
Pentru că lipsesc acut în societatea românească de astăzi și, pentru că, în principiu, de ceea ce lipsește ai nevoie.
Interviu realizat de Laura DUMITRESCU