Un dincolo de sine al durerii

Aş fi putut scrie, probabil, despre nanabozo că este spunerea unui Iov fără Dumnezeu, dar ar fi fost o reminiscenţă uşor de asociat cu lectura Rădăcinii de bucsau. Un fel de condensare în care s-ar fi suprapus, într-o interpetare banală, dar poate nu lipsită de pertinenţă, prozatorul şi poetul Ovidiu Nimigean. Rădăcina de bucsau este etalarea lumii care doare in praesentia, cu fiecare detaliu care nu te ocoleşte, ci, din contră, ocupă spaţiul şi mai ales timpul pînă la refuz, excluzîndu- te aproape total de la liniştea celui ce reuşeşte să rămînă cu sine, pierdut într-o continuă producere de reprezentări, o veritabilă muncă de fabricare a unor ustensile mentale care să permită apucarea lumii, imprevizibilul unor nenorociri previzibile, în vreme ce, în nanabozo, lumea sau ce a mai rămas din ea doare in absentia. Iov e pierdut în reculegere. O continuă trecere de la doliu la melancolie Aici durerea se leapădă de reprezentările ei sau, mai bine spus, le rezistă, repliindu-se pe ea însăşi, devenind pură intensitate care traversează codurile spunerii, rîmînînd totuşialtceva, dar nu un „Zero metafizic“, ci unul,încarnat, un tensor*. Energie care produce cartea, dar energia unei „implozii“, a unei retrageri care transformă lucrurile, exteriorul, într-un soi de […]