Între 25-29 august a.c., în Croaţia a avut loc cea de-a opta ediţie a Festivalului de Film Avvantura, diferenţiat pe plan naţional prin concentrarea asupra coproducţiilor europene. După şapte ediţii desfăşurate în oraşul Zadar, festivalul anual, care îmbină proiecţiile de filme cu întîlniri ale profesioniştilor din industria cinematografică, s-a mutat în splendida insulă Vis, unde trei localităţi – Vis, Komiža şi Podšpilje – au găzduit spectacolele, galele, discuţiile şi evenimentele conexe. Din competiţia scurtmetrajelor nu au lipsit nici filmele româneşti.
Acasă, regia Daniel Mulloy
Prima secţiune competiţională a Festivalului de Film Avvantura este rezervată, prin tradiţie, coproducţiilor europene. Anul acesta, selecţia – realizată, ca şi pentru celelalte secţiuni, de fondatorul şi directorul Festivalului, Sergej Stanojkovski, cu sprijinul unui alt cineast croat, Pavo Marinković – a inclus zece lungmetraje, proiectate în grădina-cinematograf din Vis. Juriul – alcătuit din criticul francez Christian Jeune, scenaristul britanic Nicholas Martin (Florence), croaţii Ozana Ramljak (critic şi profesor) şi Nevio Marasović (regizor şi scenarist) – a decis ca premiul cel mare („Grand Prix“), pentru Cea mai bună coproducţie europeană, să îi revină filmului Dede (Georgia-Marea Britanie-Croaţia-Qatar), primul lungmetraj al cineastei gruzine Mariam Khatchvani. Cel mai bun regizor al secţiunii a fost declarat estonul Vallo Toomla, un alt debutant în lungmetraj, pentru Impostorii (Teesklejad, Estonia-Lituania-Letonia).
Francezul Jeune, unul dintre principalii selecţioneri ai Festivalului de la Cannes (este adjunctul delegatului general, Thierry Frémaux), a fost distins, la Gala de deschidere a Festivalului de pe insula din Adriatică, cu Premiul „Tomislav Pinter“. Această distincţie, purtînd numele unuia dintre cei mai importanţi directori de imagine din istoria filmului croat şi iugoslav, este acordată la fiecare ediţie din „Avvantura”, cu sprijinul văduvei lui Tomislav Pinter (1926-2008), unei personalităţi din lumea filmului. De asemenea, Jeune, alături de britanicii Martin şi Peter Webber (regizorul ecranizării după Tracy Chevalier – Fata cu cercel de perlă/Girl with a Pearl Earring), au susţinut masterclassuri în faţa studenţilor la Film veniţi din Zagreb pentru a participa la festival.
Absurdul ia caimacul
Tot zece lungmetraje au fost prezentate – de data asta la cinematograful open air din Komiža – în cadrul celei de-a doua competiţii, „International Forum“, din al cărei juriu am făcut parte, alături de cineastul sloven Damjan Kozole şi criticul croat Boris Homovec. Premiul principal al acestei secţiuni i-a fost acordat unui alt debut, tragicomedia spaniolă Regele fără un ochi (El Rei borni), regizată de Marc Crehuet, care şi-a transpus pe ecran propria piesă de teatru. Filmul, inclus anul acesta şi în competiţia principală a TIFF-ului clujean, urmăreşte, în cea mai mare parte a timpului, patru personaje (două cupluri) ce se mişcă, se întreţin şi se înfruntă între pereţii aceleiaşi încăperi, ceea ce îndreptăţeşte comparaţia cu Doamne… ce măcel! (Carnage), adaptarea lui Roman Polanski după un text dramatic al Yasminei Reza. La fel ca şi Polanski, Crehuet izbuteşte – nu doar prin savoarea dialogurilor şi cadenţa naraţiunii, ci şi prin mişcările camerei de filmat, care devin nervoase atunci cînd personajul principal, David, interpretat memorabil de Alain Hernández, îşi pierde cumpătul, sau prin iscusinţa frazării cinematografice – să îşi captiveze spectatorii, care îi pot admira încadraturile excelent alese şi performanţele actoriceşti, meditînd totodată la sensurile existenţei sau resorturile societăţii, mai ales că finalul metatextual îi provoacă să răspundă la întrebările ridicate de film.
Accente absurde, tot mai pronunţate în a doua jumătate, are, la fel ca şi Regele fără un ochi, filmul distins cu Premiul secţiunii „International Forum“, pentru Cel mai bun scenariu (semnat de romancierul şi scenaristul norvegian Gjermund Gisvold), Goran. Este al treilea lungmetraj al croatului Nevio Marasović, selecţionat de două ori şi la TIFF-ul nostru: cu precedentul film, Vis-à-vis (filmat chiar pe insula Vis), în competiţia din 2014, iar cu Goran, anul acesta, în programul „Suspecţi de serviciu“. Cea mai nouă creaţie a lui Marasović este un thriller ce aminteşte de primele filme ale Fraţilor Coen, dar şi de un revenge movie scandinav precum În ordinea dispariţiei (Kraftidioten) de Hans Petter Moland (norvegian, ca şi scenaristul premiat Gisvold). Goran, al cărui titlu împrumută numele protagonistului (foarte bine jucat de Franjo Dijak), debutează cu un flash-forward aţîţător, care, la fel ca o fotografie ce apare pe ecran pe la mijlocul filmului, comunică cu finalul ciclic. Realizatorii expun apoi premisele narative, sugerînd background-urile personajelor proeminente, dintre care unele vor ajunge, aberant, să maculeze cu sîngele lor albul zăpezii, victime ale unui quiproquo sau ale unor răzbunări, mergînd de la homofobie la paricid.
Thrillerul, de la Vest la Est şi înapoi
Genul cinematografic cel mai bine reprezentat în secţiunea „International Forum“ a ediţiei de anul acesta a fost thrillerul. Tot din Spania, dar beneficiind de un buget de cîteva ori mai mare, a venit Dumnezeu să ne ierte (Que Dios nos perdone), filmul ce a închis TIFF-ul clujean de anul acesta. Este al doilea lungmetraj individual al lui Rodrigo Sorogoyen, care tot la Cluj a cîştigat Trofeul „Transilvania“, în 2014, cu debutul său, Stockholm. În Madridul anului 2011, doi poliţişti aflaţi la antipozi (Antonio de la Torre şi Roberto Álamo alcătuiesc un duo redutabil) trebuie să găsească un ucigaş în serie, un seducător şi violator de bătrîne, fără a face prea multe valuri, deoarece întreaga metropolă aşteaptă cu înfrigurare vizita Papei. Acţiune şi tensiune din plin, fragmentate de interludii romantice sau de dramă familială, cu un epilog cam tras de păr, dar bine primit de public.
Asasini în serie au existat şi în ţările fostului Bloc de Est, iar cazurile lor au inspirat numeroase producţii cinematografice postcomuniste, de la Examen (2003), al românului Titus Muntean, pînă la Sînt un ucigaş (Jestem morderca, 2016), al polonezului Maciej Pieprzyca. La Komiža am văzut un alt asemenea film, Monstrul din Martfű (A Martfűi rém), în regia cineastului maghiar Árpád Sopsits. Trei planuri temporale leagă crimele din oraşul Martfű şi investigaţiile inspectorilor care se străduiesc să dea de urma primului asasin în serie din Ungaria de după Revoluţia din 1956. Din păcate, realizatorii nu pun accentul cuvenit pe strategia detectivilor, iar atunci cînd o fac, metodele acestora par ridicole. În plus, impreciziile scenariului şi ale regiei generează momente confuze.
Un thriller cu puternice implicaţii social-politice (intrat, ca atare, în competiţia celei mai recente ediţii a Festivalului bucureştean Cinepolitica), plasat de această dată într-un prezent recognoscibil (Franţa în care Marine Le Pen şi al ei Front Naţional ameninţă cu iminenta preluare a puterii), este Patria e a noastră (Chez nous, Franţa-Belgia), al actorului-regizor belgian Lucas Belvaux. Acesta din urmă se foloseşte de povestea unei asistente medicale, iniţial ruptă de lumea politicii, care intră cu cele mai bune intenţii în campania pentru primăria unui orăşel provincial, fără a realiza că este marioneta unei candidate naţionalist-populiste, pentru a ridica întrebări privind ascensiunea extremei drepte în ţările Uniunii Europene.
De la filmul pentru copii la industria porno
Restul selecţiei secţiunii competiţionale „International Forum“ a fost foarte divers, adunînd laolaltă filme cărora cu greu le poţi găsi un numitor comun. Producţia australiană Cîine roşu, în realitate albastru (Red Dog: True Blue), în regia lui Kriv Stenders, este un film de maturizare adresat cu precădere copiilor şi adolescenţilor. Narativ, este bazat pe un flashback amplu, prin care un bărbat matur îşi rememorează copilăria din pustietatea australiană – şi prietenia cu patrupedul din titlu – în faţa fiului său, însă suferă din pricina schematismului, la fel ca şi coproducţia internaţională Tu eşti totul (You Are Everything), un road movie scris şi regizat de debutanta Lena Geller. Triunghiul amoros compus dintr-un jurnalist freelancer ce aspiră la gloria literară, iubita lui, doctorandă pasionată de antropologia vizuală, şi un DJ globe-trotter, reprezentant al subculturii Goa, este tratat simplist şi previzibil, deşi subiectul ar fi trebuit să fie neconvenţional. Atrag atenţia doar secvenţele surprinse prin ţările balcanice (pentru Geller, varianta unui documentar ar fi fost mult mai onestă) sau reprezentarea viziunilor induse de droguri.
Nopţile mele îşi vor răspunde (Mes nuits feront écho, Canada-Mexic-China), un lungmetraj de debut scris şi regizat de Sophie Goyette, este genul de dramă cu pretenţii, destinată festivalurilor nu-chiar-de-clasa-A, cu personaje însingurate, din mai multe părţi ale lumii, care-şi predau ştafeta unul altuia, precum şi cu monologuri şi tăceri ce-ar trebui să fie pline de înţelesuri, numai că plictisesc de moarte. Mult mai interesantă este (melo)drama psihologică Fericire întunecată (Finsteres Glück), ecranizarea cineastului elveţian Stefan Haupt după romanul omonim al lui Lukas Hartmann, despre relaţia dintre o femeie-psiholog, care creşte singură două fiice din două căsnicii şi studiază straniile picturi ale unui altar de biserică din Alsacia, şi un băieţel de opt ani, care-şi pierde toate rudele apropiate într-un accident de maşină. În fine, francezul Rocco, semnat de Thierry Demaizière şi Alban Teurlai, a fost cea mai insolită prezenţă din festival: un documentar despre starul porno Rocco Siffredi, care pare a fi comandat filmul, pentru a explica lumii întregi cît de mult a suferit el pentru a ajunge unde este acum şi cît de greu îi este în industria care i-a adus celebritatea. Aici l-aş cita pe nenea Iancu: „A se slăbi, Mitică!“.
Regele fără un ochi (Marc Crehuet)
Refugiaţii, un subiect dureros
Cea de-a treia secţiune competiţională din cadrul „Avvantura“, cea a scurtmetrajelor, a inclus şi două filme ale unor regizori români: Scris/ Nescris de Adrian Silişteanu, unul dintre cele mai bune scurtmetraje autohtone din ultimii ani, şi experimentalul Din ce e făcut timpul (What Time Is Made Of) de Diana Vidraşcu; întîmplător, ambii regizori au debutat – şi s-au impus – ca operatori. Juriul, din care au făcut parte cineaştii Balàzs Just (Ungaria), Ruxandra Nae (România) şi Damiano Vukotic (Marea Britanie), a decis că Premiul pentru Cel mai bun scurtmetraj i se cuvine filmului Acasă (Home), scris şi regizat de către englezul Daniel Mulloy. Este o distopie neliniştitoare, care, în nici 20 de minute, abordează stimulant un subiect foarte actual, cum este în continuare cel al refugiaţilor (ceea ce explică numeroase alte filme, documentare şi de ficţiune, recente). Cineastul britanic îşi poartă personajele pe un traseu invers decît cel obişnuit, adică dinspre Vest, ca tărîm al făgăduinţei, către un Est aflat încă în război, şi ne îndeamnă, astfel, să ne identificăm cu cei pe care îi cunoaştem în general doar prin intermediul imaginilor de pe micile ecrane. Acasă este un scurtmetraj care dovedeşte, la fel ca alte filme din selecţia de anul acesta a Festivalului de Film Avvantura (care, dacă va depăşi unele disfuncţionalităţi organizatorice, are toate şansele să devină un eveniment regional de prim-plan), că reflecţia asupra prezentului nu se poate dispensa de accesibilitatea şi incisivitatea limbajului cinematografic.