Un fleac. M-au umilit

Preşedintele mai că dă să plîngă din nou pe umerii generoşi ai coafezei care îi alinia şuviţele, gîndindu-se la soarta sa ingrată, de Şef-de-stat-care-vrea-binele-supuşilor-care-nu-îl-merită. Oglinda îi întoarse chipul tras şi obosit de atîtea nedreptăţi. Cum, tocmai el? De ce, el care a condus „Biruinţa“, „Independenţa“, a rezolvat apoi toată flota, drumurile, pe Petre Roman, pe Stolo, vărsînd de fiecare dată o lacrimă sinceră? De ce, de ce nu îl înţelege lumea? De ce nu sînt scuipaţi de cetăţeni cei cîţiva nebuni care îi cer demisia? De ce îl umilesc Antenele, invitaţii Realităţilor, de ce l-au părăsit consilierii? Ei bine, uite cum se uită la el, mai nou, Aneta coafeza. Şi ieri i-au adus grătarul de viţel uscat ca o talpă, şi cartofii reci, pe jumătate fierţi. Şi ăia de la Bruxelles. Şi americanii. Şi Putin… „Munţii noştri aur poartă, eu jignit din poartă-n poartă…“, mormăi furios, în vreme ce strîngea în pumni şervetul de hîrtie, sub ochii condescendenţi ai Anetei. Pudrat pe faţă şi pe frunte pînă la ceafă, pentru a nu luci la camerele riguros aranjate într-un unghi bun, se aşeză în faţa ziariştilor smeriţi, care îl aşteptau cu genunchii lipiţi de mai bine de un ceas. Răsuflă adînc […]