Un „muzeu“ temporar la poalele Muzeului Naţional de Artă al României

Cum ar fi scris Arghezi astăzi o cronică despre Art Safari, pavilionul de artă instalat temporar într-un cort, în vecinătatea Ateneului Român, Ateneu despre ale cărui expoziţii de artă Arghezi simţea nevoia să scrie pamflete? Sau cum l-ar fi ironizat Tonitza, caustic (un Tonitza care, în 1927, se întreabă: „Ce vă tot încurcaţi cu artiștii? Mai bine facem un cabaret. Vom avea mosafiri corpolenţi – și veniturile s-ar înzeci“)? Arghezi, pătimaș, ţine cronică de artă, cu intermitenţe, de-a lungul a peste 55 de ani, judecă fulgerător Tinerimea Artistică, Saloanele Oficiale, etichetează acid artiști minori; Tonitza, în schimb, e și mai dur, mai puţin descriptiv, mai ascuţit. Textul care încheie volumul de cronici de artă al lui Arghezi, scris în 1961, se intitulează „Pictorul Grigorescu. Post Scriptum“. Aici, poetul ne mărturisește că, odată ce cartea sa de artă a fost alcătuită, el a fost îndemnat să intercaleze „între notele de acum zeci de ani, numele premergătorilor Aman, Andreescu, Tătărăscu și Gri go – rescu – fără nici o noimă, subt cuvînt că lipsesc din ele, ca și cum aș fi primit sarcina didactică a istoriei picturii“. Replica lui Arghezi vine pe loc: cronicile sale sînt ale momentului, ale expoziţiilor văzute, trăite […]