Un Rege singur, un popor și mai singur

Nu am avut, așa cum se întîmplă adesea în asemenea împrejurări, percepția adîncă și dureroasă a morții suveranului nostru, Regele Mihai I, la anunțarea ei, ci la o săptămînă după ce ea s-a petrecut. Pe 11 decembrie, trupul său, al cărui suflet s-a înălțat la cer, zăcea în noaptea luminată de lumînări și de becurile palide, sub privirile Maicii Domnului, ale lui Iisus cel răstignit și ale sfinților ce vor mai fi fiind pictați pe catapeteasma Bisericii Grecești din Lausanne, Elveția. Acolo era trecut de ora trei a nopții. Am toate motivele să cred că Regele a fost singur, probabil că și puținii veghetori care au mai rămas o vreme după slujbă, cîteva măicuțe, mai mulți ziariști decît apropiați ai Majestății Sale și nici un membru al familiei, l-au lăsat și ei în paza privirilor binevoitoare ale celor din ceruri, care-l au de acum în pază.

La orice bisericuță de țară din România, ar fi fost, cu siguranță, mai bine vegheat și jelit. La Lausanne, era liniște și pustiu, de parcă Regele s-ar odihni, înaintea unui drum lung. A morții sale de-a doua, cea cu ceremonie. Aceasta, prima și singura oficiată în ordinea firească a credinței, la aducerea trupului defunctului Rege în biserică, a scăpat din atenția protocolului, așa că, nedumeriți, preoții nu au putut lăsa sicriul cu trupul Regelui să intre în Sfînta Biserică, fără a fi însoțit măcar de o rudă a sa. Se vede că, dezmoștenindu-și nepotul, Regele a rămas singur. Chiar dacă un anunț scris cu pixul pe o coală A4 cam mototolită anunța enoriașii, pe românii din exil, cîți or fi ajuns la Lausanne, și mai cu seamă presa că „Regele va fi adus mîine, luni 11 decembrie, la ora 14. Slujba oficială se va ține MARȚI ora 14“, acesta nu putea ține loc de rînduială, și rînduiala spune că primii care-l însoțesc pe răposat cînd acesta este adus pe ultimul său drum în sfînta Biserică sînt rudele sale. Așa s-a făcut ca la ectenia citită Majestății Sale în Biserica Grecească din Lausanne să ajungă, în cele din urmă, cu o întîrziere de jumătate de oră, timp în care coșciugul a așteptat în prag, principesele Elena și Sofia, care au și plecat la finalul slujbei, cea de-a doua și cea de-a patra succesoare la Tron lăsîndu-l pe Rege singur. Cum a și fost o viață întreagă, în afara ceremonialurilor la care s-a supus, cu conștiința împlinirii unei datorii. De astă dată, din pragul Bisericii, Regele a fost acela care a dictat, alături de Biserica în care a fost uns, și nu programul oficial, care a avut o scăpare: nu se poate aduce un coșciug în biserică și lăsa acolo pînă a doua zi, ca la coletăria gării.

Se spune că fiecare dintre noi va pleca în lumea cealaltă doar cu faptele făcute în timpul vieţii și tot restul va rămîne aici, pe pămînt. Faptele îi vor fi judecate celui adormit și pentru ele va da răspuns la Dreapta Judecată înaintea Mîntuitorului. Se mai spune că un om moare de două ori: întîi, cînd sufletul urcă la cer, iar trupul e dat pămîntului întru ale sale, și a doua oară cînd numele celui ce s-a săvîrșit de pe pămînt încetează a mai fi pomenit de semenii pe care i-a lăsat viețuind. În prima privință, Regele Mihai I are tot temeiul unei bune cinstiri, cu siguranță mai bună în cer decît a avut pe pămînt. Căci pe pămînt a fost singur, chiar și în ultima clipă, cînd sufletul i-a fost îndrumat la vămile cerului.

Rege la nici șase ani, lipsit de iubire paternă, apoi detronat chiar de tatăl lui, pentru ca, la 19 ani, uns pentru a doua oară rege, să intre sub controlul unui militar, Ion Antonescu, care luase toate frîiele puterii și pentru care, ca și la aliații săi naziști, patriotismul nu putea încăpea și nu-și avea locul decît sub cozorocul caschetei de mareșal, Mihai I a săvîrșit un act de curaj la care prea puțini se așteptau, luînd, cu riscul vieții, decizia istorică a întoarcerii armelor împotriva Germaniei. Mulți consideră încă acest gest de curaj un act infamant –  în egală măsură bolșevicii și fasciștii. Primii, pentru că nu li s-a oferit ocazia de a cuceri și subjuga după voie și fără nici o socoteală o țară, ultimii pentru că, „trădați“ fiind, au depus armele cu șase luni mai devreme. Cîți oameni a salvat gestul Regelui în aceste șase luni de scurtare a ultimului război mondial, cred că deja îngerii s-au apucat de socotit. Regele a rămas apoi singur și în fața „aliaților“ de la Răsărit, deloc mulțumiți de noua întorsătură a lucrurilor, și, cu tot curajul său, nu a putut împiedica inevitabilul – aplicarea doctrinei militare a lui Stalin, care spusese că unde va ajunge Armata Roșie, acolo se va instaura și dictatura proletariatului. În toată această singurătate, întîlnirea sa cu viitoarea Regină Ana, cea care l-a însoțit într-o poveste de dragoste cît o viață, în întreg exilul, dar și în rarele momente de bucurie ale revenirii lor în țară, a fost fără îndoială un adevărat dar ceresc.

Nu mă îndoiesc că, de acum încolo și pînă-n veac, cum spune clișeul cronicăresc, numele Regelui Mihai va fi pomenit și nu va exista prea curînd un urmaș care să‑i egaleze măreția. Cu cît trăim mai abitir într-o lume a formelor fără fond, Regele Mihai n-are decît a privi cu întristare, de-acolo, de sus, unde a ajuns deja, cum, cu tot ceremonialul aferent, în lipsa lui monarhia intră-n republică și republica în monarhie, cum ura sapă tran­șee adînci în politica și în societatea românească și cum, în lipsa ultimului reper moral pe care el, Majestatea Sa, îl mai reprezentase, națiunea se divide, apoi se desface de-a binelea în #populații. Singur în fața morții, Regele nostru ne-a lăsat și pe noi mai singuri ca oricînd, în fața unui viitor despre care se poate spune orice, dar nu că e unul care să se poată ridica măcar cu o treaptă spre măreția trecutului de-acum un veac, cînd bunicul său, Ferdinand Întregitorul, lupta împotriva poporului său german, pentru Marea noastră Unire.