Unde fugim? Acasă?

Poezia Elenei Vlădăreanu a stat, pînă acum, sub semnul experimentului. În Pagini (Editura Timpul, Iaşi, 2002), scriitura este directă, frustă, transparentă, mimînd pînă la confuzie fluxul gîndirii. Un fel de jurnal în versuri, pe alocuri adresat sub formă de „scrisori“ electronice. Poeticitate intenţionat apropiată de zero, patetism epurat prin structura preponderent narativă. Urmează volumul Fisuri (Editura Pontica, Constanţa, 2003), care nu mai păstrează, la nivel formal, aproape nimic din „balastul“ Paginilor, insistînd, dimpotrivă, pe o expresie în mod semnificativ concentrată, capabilă să exprime violenţa unei existenţe aparent lipsite de violenţă. În europa. zece cîntece funerare (Editura Cartea Românească, Bucureşti, 2005) este continuat, pe de o parte, discursul intimist-extrem al Fisurilor, dar apare şi pîrghia mai nouă a obiectivării în raport cu realitatea socială. De aici pînă la experimentul din spaţiu privat. a handbook (Editura Cartea Românească, Bucureşti, 2009) nu mai este decît un pas.   Trebuie spus, de la bun început, că fiecare dintre volumele Elenei Vlădăreanu este atent construit şi organizat, cu o intenţie (aproape) explicită, prin care (aproape) nimic nu este întîmplător. În acest sens, cărţile ei sînt nişte experimente raportate, dacă nu la poezia contemporană, cel puţin la propria poezie, pentru că fiecare volum încearcă să fie […]