Utopia comunicării

Poemele lui Răzvan Ţupa, incluse în două volume flexibile (reluate şi completate) plus două plachete neoficiale (fetiş – Editura Semne, 2001; Toate obiectele în care înghesuim intenţia noastră de apropiere – colecţia „carmen“, 2002; fetiş – o carte românească a plăcerii – revăzută şi adăugită, Editura Vinea, 2003; corpuri româneşti – Editura Cartea Românească, 2005, corpuri româneşti – o respiraţie completă – manele pentru mai tîrziu – colecţia „no name“, 2006) sînt ca un fel de tentative neobosite de a explica gestul prin cuvînt, de a înlocui cuvintele care nu se lasă rostite prin gesturi, de a continua şi lipi: „adevărata povestire ţine de respiraţia crudă a umerilor/ de haine cu coatele sprijinite de masă într-un dialog/ cu/ de exemplu un băţ de chibrit pe care-l aprind (şi-l aprinde) cu tot corpul“. Este imposibil să nu devii imediat familiar cu o astfel de poezie, de o infinită, exasperantă discreţie, în acelaşi timp de o senzitivitate delirantă, dar şi de o mobilitate (perversitate) mediatică. Chiar dacă teoria pe care Răzvan Ţupa o inserează uneori în, alteori printre texte, ale cărei deziderate ar fi transgresarea graniţelor dintre literatura cultă şi cea de consum, folosirea canalelor de difuzare a mesajului publicitar pentru poezie, […]