Ce spectacol frumos a construit Cristi Juncu din piesa lui Kundera! Așa cum nu prea des se întîmplă în teatrul românesc, Cristi Juncu a arătat un respect aproape total față de textul scris, căruia i-a revelat semnificațiile ascunse, și chiar față de indicațiile scenice ale autorului. Traducerea (a cui – în caietul-program nu e menționat traducătorul), pe cît mi-am putut da seama, respectă și ea originalul, iar versiunea română sună perfect.
Piesa lui Kundera nu e o rescriere, ci o variațiune (așa îi place lui să-i spună) pe tema romanului lui Diderot. Nu e, în nici un caz, o adaptare – Kundera urăște adaptările: „Să piară toți ce-i care-și permit să rescrie ce a fost scris! Să fie jugăniți și să li se taie urechile“, spune, în prefața ediției Gallimard (Folio), și continuă: „Jacques și stăpînul său nu e o adaptare, e propria mea piesă, e propria mea «variațiune pe Diderot» sau, mai degrabă, pentru că a fost concepută din admirație, «omagiul meu pentru Diderot»“.
În ce constau variațiunile lui Kundera la textul lui Diderot? Într-un foarte subtil comentariu al poveștilor originale și în sugestia că, mai importantă decît discuția filozofică dintre cei doi protagoniști, decît întrebările lor despre sensul vieții, despre dragoste și despre morală, este povestea însăși, faptul de a povesti. Călătoria lor inițiatică sfîrșită în moarte e jalonată de poveștile pe care și le spun unul altuia. Povești al căror înțeles nu e exterior, ci, dimpotrivă, stă în însuși actul povestirii.
Cu toate aceste lucruri, Cristi Juncu a rezonat incredibil și a reușit să-i facă și pe actori să joace în așa fel încît, deși în personaj, să aibă detașarea cuvenită celui care se joacă cu textul. În filmul Mia madre al lui Nanni Moretti, personajul jucat de Margherita Buy, regizor de film, dă această indicație niciodată înțeleasă, recunoaște ea, de către actorii săi: „E bine, ești acolo, e foarte bine – dar aș vrea să fii și alături de personaj, să te uiți la el“. Lui Juncu i-a ieșit. Inserînd în spectacol fragmente din prefața lui Kundera din amintita ediție Gallimard, inserînd și fragmente din postfața lui François Ricard, ba chiar și din Testamentele trădate, toate imaginate ca secvențe din emisiuni radiofonice, unele parodiate, Juncu se amuză comentîndu-le, compunînd propriile sale variațiuni la variațiunile lui Kundera și, în plus, obține acel efect de distanțare.
Pe scena organizată ca un culoar (spectatorii sînt așezați de o parte și de alta a lui) avînd în capete două dintre spațiile de joc ale întîmplărilor povestite, șura și hanul, plus un ecran pe care vor apărea cîteva proiecții video – indicațiile lui Kundera erau diferite –, peripatetizează protagoniștii îmbrăcați în costume de epocă, dar cu mici detalii (ochelari de soare, de pildă), care pun în gardă spectatorul. Tot asemenea mici detalii de scenografie (un radio, o masă care se pliază ingenios, o spirtieră) creează premizele jocului cu textul despre care vorbeam. În decorul acesta, Jacques și stăpînul său înaintează spre nu se știe unde – în viață, înțelegem noi, și în poveste, mergînd de fapt în cerc (mă rog, în elipsă), din moment ce, așa cum, în final, va descoperi Jacques, „înainte e oriunde“ –, agrementîndu-și călătoria cu povestiri din viața lor trecută. Poveștile pe care și le spun – aceleași, mereu reluate – vorbesc despre dragoste, despre pierderea inocenței, despre onoare, despre prietenie, despre, în definitiv, nevoia și dificultatea de a găsi un sens acestei povești nesfîrșite în care ne aflăm cu toții – viața. Hîtru, inteligent, bun la suflet și demn, în ciuda condiției umile, Jacques al lui Liviu Pintileasa e un fel de Sancho Panza care-și înțelege și ocrotește stăpînul, mergînd pînă la, de voie, de nevoie, sacrificiul vieții. Rostirea neîngrijită a lui Pintileasa (neajuns pe care nu obosesc să-l observ la acest, altfel, extrem de talentat actor) aici aproape că se potrivește. Pe lîngă frazarea inteligentă și nuanțată, Pintileasa este și fizic foarte expresiv, reușind întreg spectacolul să folosească o postură și o deplasare speciale (l-am mai văzut într-o performanță de acest tip, absolut remarcabilă, în Richard III, la Tîrgoviște). Un alt tip de joc are Ionuț Vișan, stăpînul, care regăsește aici ceva din inocența ludică pe care o inventase în Leonce (în montarea, tot de la Brăila, a lui Vlad Cristache). Cu fața vopsită în alb, Vișan e, probabil, actorul la care detașarea despre care vorbeam, atît de importantă în construcția lui Juncu, e cea mai vizibilă. Stăpînul jucat de el e undeva, la limita fragilă dintre ingenuitate și prostie, în zona aceea incertă, în care pulsiunile sexuale din adolescență nu s-au ostoit, iar reperele morale țin mai mult de o imaginație livrescă decît de realitate. Par simple vorbe, dar jocul lui Vișan, mizînd mai ales pe expresivitatea vocii și pe cîteva detalii de atitudine, asta transmite. Tot ironic, dar parcă mai puțin nuanțat, mai în forță e jocul lui Silviu Debu (Cavalerul Saint-Ouen). Toți ceilalți actori întruchipează cîte două sau trei personaje, fiecare schimbînd rolurile cu o remarcabilă ușurință. Dacă Corina Borș și Narcisa Novac au apariții de mai mică întindere, Mihaela Trofimov, Alin Florea (savuros în trecerile de la jupînul Bigre la aristocratul fandosit) și Adrian Ștefan au creații consistente care le solicită abordări diferite.
Teatrul „Maria Filotti“ din Brăila are, iată, o trupă tînără excelentă, cu deja multă experiență de joc (la care, nu e de prisos s-o amintesc, montările de la unteatru au contribuit din plin) – ei i se alătură, de la o vreme, Ionuț Vișan (de baștină teatrală, din Ploiești). Se face teatru bun la Brăila. O fi și meritul lui Lucian Sabados…
Ce bine-ar fi dacă s-ar găsi mijloacele ca spectacolul acesta brăilean, care se joacă cu puțini spectatori, să fie văzut de cît mai multă lume – și nu doar din Brăila.
Teatrul „Maria Filotti“, Brăila
Jacques și stăpînul său
de Milan Kundera
Regia: Cristi Juncu
Costumele: Cristina Millea
Cu: Liviu Pintileasa, Ionuț Vișan, Mihaela Trofimov, Silviu Debu, Adrian Ștefan, Alin Florea,
Corina Borș, Narcisa Novac