Veşnica viaţă a celor morţi sau despre cum lucrează memoria colectivă

A judeca dispariţia violentă a unei comunităţi etnice, religioase şi culturale nu este un lucru simplu. Problema genocidului, indiferent că este vorba despre cel precolumbian, armean, evreu sau al nativilor americani, nu este una care să fie tranşată în termeni binari, de „bine“ sau „rău“, de „vinovat“ sau „nevinovat“. Evidenţa istorică, documentabilă adeseori punctual, nu se suprapune automat peste consecinţele civilizaţionale ale genocidului atestat prin documente, mărturii şi amintiri. Victima, dacă este victimă, şi călăul, dacă este călău, sînt personaje care joacă într-o dialectică de o complexitate ameţitoare. Sigur că, pînă la un punct, stridenţa raportului omucidar este identică şi în cazul unui asasinat individual, şi în împrejurarea desfiinţării violente a unei minorităţi etnice. Criminalul urmărit de Poliţie şi liderii istorici ai majorităţii asasine împărtăşesc, pînă la un punct, acelaşi statut, unul fatal a fi amendat moral, uman şi juridic. Doar că distanţa între omuciderea individuală şi exterminarea sistematică a unei naţiuni comportă tîlcuri şi consecinţe imposibil de cuantificat în termenii unui raport strict matematic, de ordin cantitativ. În acest caz, aritmetica nu ne este de prea mare ajutor.

Cartea jurnaliştilor francezi Laure Marchand şi Guillaume Perrier, Turcia şi fantoma armeană. Pe urmele genocidului, tradusă de Nicolae Drăguşin şi apărută la Editura Corint din Bucureşti în 2015, stă mărturie despre dificultatea asumării conceptuale a genocidului. „Prefaţa“, semnată de Sorin Antohi, şi „Cuvîntul înainte“, scris de Taner Akçam, amîndouă texte de o remarcabilă densitate teoretică şi foarte profund conectate la materialul documentar adunat de autori, mărturisesc convingător despre dificultatea asumării şi integrării dimensiunii umane a genocidului.

Cei doi gazetari francezi sînt corespondenţi în Turcia ai jurnalelor Le Figaro şi Le Monde, două entităţi media pariziene tradiţional concurente şi ideologic opuse pe scena jurnalisticii din Hexagon. Între 2004 şi 2013, Marchand şi Perrier au bătut în lung şi-n lat Republica Turcă, de la Istanbul şi pînă la Ankara, de pe Coasta Asiei Mici şi pînă în pustia Anatoliei, adunînd mărturii de la urmaşii supravieţuitorilor genocidului armean din anii 1915-1916. Demersul lor, unul de o deontologie fără cusur, s-a mărginit la a consemna sec memoria unor fapte doar relatate sau transmise intergeneraţional, mai niciodată trăite direct. La un veac de la nenorocitele evenimente, supravieţuitori în linie dreaptă aproape că nu mai sînt. Autorii cărţii invocate, fără să judece, fără să condamne, fără să arate cu degetul, au stat de vorbă, atunci cînd a fost posibil, cu martorii de rang secund ai cumplitului episod istoric, indiferent că-i vorba despre femei sau bărbaţi, despre copii, nepoţi şi strănepoţi ai supravieţuitorilor armeni sau ai turcilor implicaţi în evenimente, despre armeni din Republica Armenia sau din Diaspora sau din Turcia contemporană, despre creştini sau islamici sau convertiţi la islam, despre turci, kurzi ori sirieni. Este vorba despre oameni care şi-au păstrat identitatea etnică, familială şi religioasă, dar şi despre inşi care au renunţat la etnie şi crez din raţiuni de supravieţuire, unii dintre aceştia revenind la matcă atunci cînd împrejurările istorice au permis-o.

Indiferent de condiţia acestor martori secunzi, întotdeauna mărturiile lor se dovedesc zguduitoare, pentru că pun în naraţiune episoadele individuale ale procesului de distrugere a naţiunii armene creştine din fostul Imperiu Otoman. Amintiri din copilărie, frînturi de conversaţie, lucruri rămase nespuse şi interpretate ulterior în manieră inconştientă, fotografii de epocă, obiecte de la părinţi, artefacte salvate pe drumul exodului, toate aceste elemente de istorie punctuală reconfigurează o memorie colectivă disparată. Cazurile individuale sînt şi similare, şi diferite, detaliile apropie sau specifică, însă întotdeauna accentul cade pe drama omenească, pe neputinţa de a opri tăvălugul asasin al istoriei nefaste, dar şi pe melancolica evocare a unei lumi levantine de un farmec ireductibil.

Ca dovadă că Laure Marchand şi Guillaume Perrier se feresc să evolueze în radamanţi absoluţi stă şi faptul că pînă şi statutul de Drepţi între Drepţi capătă accente relativizante. De pildă, este taman situaţia prefectului de poliţie Mahir Bey din Merzifon, cel care, după cum atestă Armen Marsoobian, profesor de filozofie la Universitatea Southern Connecticut din Statele Unite ale Americii, l-a ajutat pe bunicul său, fotograful Tsolag Dildilian, protejîndu-l pe el şi familia lui; pe de altă parte, acelaşi comandant de jandarmi, conform mărturiei lui William Peter, agent al consulului american la Samsun, extorcase sume importante, profitînd de drama armenilor îngroziţi de spectrul deportării, fără însă a-i mai ajuta efectiv pe nefericiţi. O faptă bună şi numeroase rele? Două fapte bune şi două rele? Ce raport statistic dă relevanţa morală? Unde este adevăratul personaj Mahir Bey, care este, pînă la urmă, adevărul?

De fapt, aşa cum bine spune scriitorul român Bedros Horasangian, pe coperta a IV-a a cărţii, chestiunea genocidului armean este „ceva ce se poate nega că a fost, dar din care nu se poate nega că au rămas urme“. Departe de a fi o banală figură de stil, formula de mai sus circumscrie cu intensitate instinctul de conservare al memoriei colective. Dacă pînă şi inexistenţa oferă probe ale existenţei, atunci care mai este tema dezbaterii?

Un posibil răspuns la această interogaţie cu dens substrat filozofic, de ordin gnoseologic şi etic, încearcă să ofere sofisticatul intelectual turc Taner Akçam. Acesta, meditînd de două decenii asupra temei genocidului armean, a evoluat wittgensteinian, răzgîndindu-se fenomenologic de cîteva ori, semn că reflecţia în marginea fenomenului nu este nici logic liniară, nici pur empirică. Iniţial, Akçam a conchis că refuzul naţiunii şi Statului turc de a accepta prin recunoaştere genocidul armean ar putea fi explicat printr-un legitim instinct de autoconservare: părinţi ai republicii laice şi moderne, liderii „junilor turci“ au fost actori direcţi în genocid şi profitori economici majori ai dispariţiei comunităţii armene. A recunoaşte episodul armean ar însemna un act delegitimant, antrenînd consecinţe grave, poate fatale, asupra naţiunii şi statalităţii turce contemporane. Ulterior, Taner Akçam a văzut refuzul de a accepta genocidul ca pe o apărare economică a statului turc, căci plata unei datorii istorice de miliarde de dolari ar afecta echilibrul unei economii ce încă se caută. Pînă şi Germania, care a plătit datorii de război Greciei, a pus punct diplomatic la începutul anilor 1970 acestui proces, cu toate că partea greacă solicită şi astăzi o altă dimensiune, poate legitimă, a recompensării. De ce nu ar face-o şi Turcia, care e departe financiar de colosul european?

Doar că, în ciuda acestor puncte de vedere viabile, lucrurile sînt încă şi mai complicate. Istoricul turc atinge un strat metafizic, cel al condiţiei ontologice a statalităţi otomane moderne. Genocidul armean, în ciuda dimensiunilor sale (1.500000 de victime), nu este altceva decît o parte, ce-i drept, cea mai consistentă şi mai tragică, a procesului de construire a unei noi identităţi a naţiunii turce. Revoluţia kemalistă a însemnat extirparea a mai bine de un sfert din populaţia fostului Imperiu Otoman. 30% din naţiunea turcă a acelor vremuri a fost procentul pus între parantezele uitării. Este vorba despre desfiinţarea comunităţilor creştine, care, pe lîngă armenii apostolici, mai numărau şi greci ortodocşi, şi romano-catolici, şi creştini asirieni. Potrivit ideologiei promovate de Partidul Ittihat ve Terakki în momentul zero al înfiinţării Republicii, existenţa naţiunii otomane, una exclusiv islamică, reclamă inexistenţa altor confesiuni religioase. Noi existăm pentru că alţii nu (mai) sînt, iată principiul, unul adînc sădit în mentalul colectiv al naţiunii.

Prin urmare, e nevoie de foarte mult curaj autotelic, de o radicală privire în oglindă, de o scrutare nemiloasă a propriei identităţi printr-o coborîre la originile fondatoare, pentru ca acea culpă morală, etică şi metafizică jaspersiană să poată fi asumată şi trăită ca o purgaţie colectivă. Au făcut oare acest gest spaniolii şi portughezii, britanicii şi francezii, americanii şi germanii, şi ei actori tradiţionali în materie de genocid? Greu de spus. De ce ar face-o turcii, în condiţiile în care, dacă e just că adevărul eliberează, la fel de corect este că el şi (sin-)ucide?

Taner Akçam nu se află în posesia unui răspuns. El doar a schiţat liniamentele unui exorcism naţional posibil şi dezirabil. Nu există garanţii că acesta va avea loc vreodată. Însă tocmai de aceea cartea francezilor Laure Marchand şi Guillaume Perrier, Turcia şi fantoma armeană. Pe urmele genocidului, este una binevenită. Fără să acuze, ea oferă materialul unei reflecţii asupra unui moment fundamental al istoriei moderne şi salvează de la adevărata moarte, cea a uitării, fragmentele unei vieţi cîndva fabuloase: cea a creştinilor armeni din Imperiul Otoman în preajma Primului Război Mondial.

Laure MARCHAND şi Guillaume PERRIER
Turcia şi fantoma armeană
Traducere de Nicolae Drăguşin
Editura Corint, Bucureşti, 2015, 288 p.