Sîmbătă, 1 aprilie, s-a jucat la Sibiu cel mai recent spectacol în regia Gianinei Cărbunariu, Vorbiți tăcere?. E drept, poate părea un titlu păcăleală de 1 aprilie, însă spectacolul e cît se poate de serios. Așa cum ne-a obișnuit deja, Gianina Cărbunariu obișnuiește să lucreze foarte intens la spectacolele pe care le regizează. Ea înțelege să facă o muncă asiduă de documentare și să aducă pe scenă situații din realitatea socială recentă. Pentru a înțelege de ce sînt speciale spectacolele Gianinei Cărbunariu trebuie să pornim de la o discuție axiologică.
Așa cum spuneam și cu alte ocazii, o lungă tradiție autoritaristă a subjugat arta idealurilor progresiste. Imperativele rezultate din acest tip de perspectivă se traduceau barbar și simplist în condiționări de tipul: dacă spectacolul nu conduce la formarea conștiinței de clasă și nu aduce clasa muncitoare mai aproape de cultură, spectacolul e decadent‑burghez, producător de alienare și falsă conștiință. Aceste interpretări rudimentare și agresive ale criticii sociale sînt, probabil, unele dintre multele motive pentru care teatrul s‑a izolat o bună bucată de vreme de realitatea imediată, de problemele sociale, optînd pentru rețete sigure, texte consacrate și interpretări cît mai ingenioase ale acestora. Ideea de a democratiza accesul la ceea ce a ajuns să fie perceput drept cultura înaltă – teatrul – i‑a ocolit multă vreme pe mulți dintre regizorii români consacrați, ei optînd pentru publicul elitist. Poate că eforturile Gianinei Cărbunariu și ale altor artiști care activează în special în sectorul independent vor schimba lucrurile. Pentru moment, ne putem bucura de spectacole foarte vii și asumate pînă la capăt – să nu uităm că Gianina Cărbunariu scrie textele spectacolelor pe care le regizează. Ca intelectual, m-am bucurat mai mult de problematica abordată în Artists’ Talk – relația artiștilor cu grupurile marginale ale căror povești aleg să le aducă în fața publicului. Dar asta nu face decît să arate tocmai gustul facil al intelectualului bine hrănit pentru subiecte safe, care nu te fac să vezi cît de dură e realitatea din spatele oglinzilor strălucitoare ale clădirilor în care trăiești.
Pentru că despre asta este vorba, printre altele, în Vorbiți tăcere?. Despre poveștile oamenilor de lîngă noi, care ne sînt vîndute ca povești de succes: români care au șansa să lucreze în Germania și să-și întrețină familiile rămase în țară. La nivelul presei mainstream, dar chiar și al cercetărilor academice, povestea acestor muncitori sună bine. Prea bine ca să fie adevărată. Luni de zile de discuții cu oamenii care chiar lucrează pe șantierele din Germania sau cu reprezentanți și angajați ai firmelor de recrutare pentru îngrijitoare românce ne arată o cu totul și cu totul altă realitate. Bine, veți spune, dar asta e treaba activiștilor. Sigur, dacă n-ar fi vorba despre un spectacol care trădează o excepțională stăpînire a mijloacelor de expresie artistică, un spectacol foarte dinamic, care te ține cu sufletul la gură pînă la final. Pentru că, în cazul spectacolului Vorbiți tăcere?, arta nu este trădată pentru scopuri mai „nobile“. De remarcat sînt și jocul foarte coerent și bine structurat al actorilor, dinamismul și calitatea interpretării. În plus, poate că tocmai tema foarte actuală și dramatică impune și responsabilizează: nu prea ai voie s-o dai în bară artistic, cînd tratezi asemenea situații de viață.
Un alt punct forte al perspectivei Gianinei Cărbunariu vine din faptul că nu insistă asupra excepționalismului poveștilor acestor muncitori pe șantiere și îngrijitoare ale bătrînilor din Germania. Nu. Aici este vorba despre o situație foarte complexă, în care complicitățile se țin lanț. Muncitorilor le convine să plece în Germania, pentru că aparent au o serie întreagă de avantaje. În realitate, un întreg sistem de exploatare s-a rafinat pînă în cele mai mici detalii, iar Statul german și cel român sînt parte integrantă, firește.
Consider că cea mai ingenioasă idee a spectacolului este aceea de a pune chiar actorii în situația de a-și exprima nemulțumirile. Firește, tema nu e nouă. O cunoscută specialistă în critica de teatru îmi mărturisea exasperată, în urmă cu ceva ani, că, dacă mai vede o piesă despre statutul artistului și al actorului de teatru, scoate mitraliera. Ce-i drept, există o vocație a văicărelii care-i cuprinde mult prea des pe cei ce se îndeletnicesc cu arta dramatică. E la fel de adevărat că poate aș fi fost tentată să tratez cu superficialitate acest aspect ca fiind găselniță regizorală, dacă n-am fi asistat de curînd la spectacole la care s-a sunat la 112 pentru că regizorul folosea în culise forța fizică pentru a scoate „ce-i mai bun“ dintr-o actriță. Ceea ce spectacolul aduce cu adevărat nou e ideea că, în fond, și actorii, și muncitorii de pe șantier sînt… oameni ai muncii supuși unor abuzuri de către angajatori și șefi. Autocompătimirea patetică a artistului genial căruia soțietatea cea rea și incultă nu-i recunoaște meritele incontestabile și statutul său de om peste oameni este înlocuită în spectacolul Gianinei Cărbunariu de plîngerile actorilor ca oameni între oameni.
Recomand cu căldură acest spectacol, care sper să se joace cît mai des în următoarea perioadă.
Teatrul Naţional „Radu Stanca“, Sibiu
Vorbiţi tăcere?/Sprechen Sie Schweigen?
Un spectacol de Gianina Cărbunariu
Scenografie și video: Mihai Păcurar
Asistent regie: Sanda Anastasof
Muzică: Alex Halka
Documentare: Gianina Cărbunariu
şi Andrei Ioniţă
Traducere: Fabiola Eidloth și Daria Hainz
Cu: Emőke Boldizsár, Daniel Bucher,
Ofelia Popii, Valentin Späth,
Marius Turdeanu