Marin Gherasim este un artist care mînuieşte formele şi culoarea precum vede ideile eroul lui Camil Petrescu. Cîtă luciditate, atîta bucurie, putem parafraza gîndul unui alt mare ziditor de idei din spaţiul cultural românesc. O mare retrospectivă, ce a acoperit cîteva decenii de osîrdie şi izbînzi artistice, a fost programată recent la Sala Dalles: Zidirea, sub genericul căreia Marin Gherasim, unul dintre marii noştri artişti ai celei de-a doua jumătăţi a secolului al XX-lea, şi-a pus pe simeze parte din deja importanta sa operă. Am avut astfel acces vizual direct la creaţia unuia dintre cei care, oferindu-se lumii, se ascund în mare parte. Căutările artistului se regăsesc în temele pictorului. Cu un itinerar cumva firesc şi din aproape în aproape, Marin Gherasim parcurge, nu uşor şi nici foarte repede, propriul drum al Damascului. Ne sînt de folos nu doar abordările tematice, ciclurile care se succed fără a epuiza o nelinişte sau o căutare, dar şi titlurile lucrărilor şi fixările lor în timp. Cronologia devenirii artistice devine cea a unei temeinice construcţii. Dacă la începuturile sale sînt atinse variate forme de expresie ce se regăsesc în diferitele formule stilistice, prin începuturile sale figurative, atinse de un expresionim abstract şi pasaje suprarealiste – care, atenţie, se zidesc apoi în lucrările ce vor veni şi se vor concepe în cu totul alte registre stilistice –, lucrurile se vor aşeza apoi şi se vor alcătui, cumva, lăturiş, cu o vorbă dragă a mult apreciatului C. Noica, de la sine. Rigorile unei geometrii spirituale întrupează ceea ce este lăuntric în marea artă. Şi în efortul artistului de a surprinde, printr-o construcţie riguroasă şi o paletă de culori ce îmbină roşul cardinal cu negrul antracit, esenţele ultime. Ale artei. Ale credinţei. Ale lumii. Viul dispare din peisajul lunar, inventarul cotidian este exclus ca inconsistent. Timp suspendat. Dărîmarea Mînăstirii Văcăreşti, veche şi importantă ctitorie a mult huliţilor pe nedrept ctitori fanarioţi care au fost Mavrocordaţii, bijuterie a arhitecturii româneşti, devine o rană deschisă în imaginarul artistului. Un incipit pentru resuscitarea memoriei. Vor urma 35 de ani de căutări, resemnări şi revolte artistice, pentru a dura din nou, plastic, ceea ce istoria imediată şi prostia umană au distrus.
Astfel se naşte, printr-un proces alchimic de uz propriu, o nouă viziune despre ce poate fi pictura. Daimonul creaţiei se intersectează ferice, în cazul lui Marin Gherasim, cu duhul unei profunde meditaţii despre rolul şi rostul religiosului în propria operă. De aici, şi o anume, credem noi, percepţie subiectivă ce micşorează, eventual, dimensiunile şi deschiderea către universal ale picturii lui Marin Gherasim. Încastrat în istoria artei româneşti, fixat în diverse grupuri şi grupări ce sînt deja pagini ale unei clasicităţi în curs de canonizare, am vrea să propunem o altă grilă de lectură. Ruptă de Grupul 9+1, de colegii de generaţie, de simpatiile faţă de anumiţi maeştri care l-au marcat pe un artist care a vrut – şi a reuşit – să fie acolo unde este. Singur, zidit în propria operă picturală. O bogată întruchipare a picturalului ab – stras culorii şi dedat unei exigenţe tenace a compoziţiei riguroase se găseşte în marea retrospectivă pe care Marin Gherasim a înzidit- o pe simezele Galeriei Dalles din Bu – cureşti. Cîteva decenii de căutări asidue şi o complexă îngemănare a voluptăţii geometrice cu mişcarea telurică a unei palete de culori ce se strecoară printre idei, obsesii şi încrederea în dreapta credinţă a artei au fost expuse privirii noastre, ca o formă supremă de a trăi esenţa creaţiei. Şi a vieţii. Pictura nu e o joacă, nici un hobby. Dacă nu e trăită plenar, marea artă devine un simplu mod de supravieţuire biologică. Ciudat şi poate nu chiar straniu, deopotrivă, cum marea pictură a lui Marin Gherasim elimină omul din prim-plan. Dar el există. Uma nitatea din preajmă se răsfrînge într-un turn, o absidă, un zid, o poartă, atunci cînd nu vrea să poarte un nume într-un mod ce trimite la eternitatea unui pomelnic. Modul de a picta al lui Marin Gherasim este mai apropiat de arta sever esenţializată a sculpturii egiptene – pe care Pallady, la rîndul lui, o aprecia în grad înalt, refuzînd carnalitatea stridentă a artei greceşti –, din care artistul român preia nu doar esenţa construcţiei, dar şi marea lecţie a compoziţiei. Aici se întîlneşte cu Paul Cézanne, prezent, la rîndul lui, ca incipit pentru o serie de şapte lucrări, ce definesc exemplar travaliul deo viaţă al artistului român. Nu sîntem obligaţi să desluşim în declaraţiile artiştilor/creatorilor chiar tot demersul lor confesiv. Oricîtă sinceritate este pusă în joc. La vedere. Ne interesează, şi în acest caz, cel al unui mare meşter al formelor – conul, cilindrul şi sfera se pot regăsi lesne în locul geometric propus de artist, nu neapărat ortodox, cum sîntem îndemnaţi mereu să credem–, efortul constant de a esenţializa spaţiul pictural. Ne aflăm în zona de contact a unei realităţi degradate sau în cea a unei suprarealităţi posibile. Zidirea lui Marin Gherasim se face după o lege proprie. În care omul devine perete, turn, absidă sau altar prin propria sa devenire. Limba română conţine acest frumos cuvînt, îmbisericire. Nu ai biserică, fă-te tu biserică.
Acest drum al unei îmbisericiri artistice este drumul Damascului al lui Marin Gherasim, plecat din Obcinele Bucovinei imperiale şi ajungînd, cu multă osteneală şi răbduit efort, la momentul de cumpănă al marii sale arte. O artă/pictură care vrea să mărturisească precum Părinţii Pustiei, în mijlocul deşertului: „Îndură-te, Doamne, de robul tău, păcătosul, nu mă părăsi!“. Avva Marin Gherasim nu este un pustnic dedat contemplării şi meditaţiei. Este un renumit pictor român, cu un binemeritat prestigiu. Acest om cuviincios şi cu o bună aşezare în rînduiala ideilor, în ordinea mişcătoare a cetăţii şi a meandrelor istoriei, se mărturiseşte acum prin arta sa. Cele peste o sută de lucrări ce au fost expuse la Sala Dalles într-o extrem de bine organizată spaţial expoziţie sînt mărturia unei vieţi. Şi a unei devoţiuni pentru arta pe care a slujit-o şi a urmat-o exemplar. Prietenii de-o viaţă, criticii de artă Alexandra Titu şi Constantin Prut, au punctat în sugestive şi bine rînduite cuvinte, cu prilejul vernisajului, fapta lui Marin Gherasim. Omagiat cum se cuvine, de colegii de breaslă şi de un numeros public. Vernisajele au şi ele dichisul lor. Însă doar lucrările rămîn. Spune-mi cum pictezi şi-ţi spun cine eşti! – dincolo de cuvintele la care apelăm ca să exprimăm uneori o emoţie sau un sentiment. Un jurnal de pictor publicat anul trecut de Marin Gherasim la Edi – tura Paralela 45 devine o mărturie directă a universului artistului. Paradigma şcolii păltinişene a devoţiunii ultime pentru filozofie, paradoxal, este urmată exemplar de acest om care meditează asupra rosturilor lumii, artei şi credinţei pictînd. Dacă emulii apropiaţi sihastrului de la Păltiniş s-au despărţit, rînd pe rînd şi din varia motive, iată că un pictor l-a urmat exemplar. Semn că sămînţa aruncată în brazdă nu ştim bine cînd şi unde germinează în pămîntul ce altfel adună totul. Brazda artei lui Marin Gherasim ar fi ieşirea lui în universal. O lectură în cheie strict plastică, ruptă de şcoala din care provine şi mediul românesc care l-a germinat şi dedat unei perspective a artei universale, ar putea aduce surprize uriaşe. Nu pentru că Marin Gherasim apreciază în grad înalt neliniştile lui Van Gogh – „Vreau să exprim prin roşu teribile pasiuni umane“, mărturisea marele singuratic olandez –, nu pentru că uneori pasta groasă a unei pensulaţii nervoase creează spaţii de un cromatism de care Dubuffet nu ar fi străin, iar maeştrii americani ai deceniilor patru şi cinci din secolul trecut – un De Kooning sau Arshile Gorky, să zicem –, ar fi chiar foarte mîndri de noul lor companion. O mare tensiune se ascunde printre culorile puse în rama unor severe compoziţii. Marea lecţie a lui Cézanne – solitarul din Aix-en-Provence – este mereu prezentă. Nu e vorba doar de – spre încrîncenarea iţită dintr-un figurativ dus în abstract, ci de o construcţie/compoziţie spaţială ce se ridică din idee. Lucrările din colecţia Drumul – o întoarcere către noi înşine – sînt tensionate, aparent construcţii cuminţi, pe mai multe niveluri, inclusiv cromatice, care relevă un Dumnezeu ascuns mereu privirilor noastre.
Interesantă combinaţie ar fi ieşit dintr-o posibilă asociere a porţilor lui Gherasim cu cele ale oraşelor nelocuite din lucrările lui De Chirico, străzi pustii, ferestre închise, uşi zidite. O lume nelume, cu umanitatea, dacă nu exclusă, absentă-prezentă undeva, dincolo de ziduri. Asocierea unui pictor român la arta universală nu ar fi dintre cele mai nepotrivite. Mai ales acum, într-o perioadă de efervescente contacte şi forme de comunicare, nu întotdeauna bine asimilate. Aici credem că se află şi mesajul indus de arta lui Marin Gherasim. Ne gîndim cu nostalgie şi revoltă resemnată la destinul unor mari figuri ale artei şi ale culturii româneşti cărora destinul – sau cine? – nu le-a permis să iasă din orizontul, deseori sufocant, strîmt, în mod cert şi autosuficient al artei româneşti. Şi aici ne gîndim nu doar la Luchian şi Pallady, la Andreescu, Tonitza sau Şirato, la Ciucurencu, Horia Bernea, Nicodim sau, de ce nu, Ion Dumitriu, dar şi la un întreg şir de mari maeştri ai artei româneşti, mulţi dintre ei, contemporanii noştri. Marin Gherasim a închis o expoziţie, dar lasă deschisă poarta viitoarelor sale zidiri artistice