Catedrala fundamentalismului diafan

Recentul Opus Magnum al lui H.-R. Patapievici vine dupa o perioada de eclipsa publica. Lansarile au strins, ca-n vremurile bune, sute de persoane. Nu stiu insa citi dintre cei care au cumparat-o au si citit-o, iar dintre cei care au citit „cite ceva“ din ea – si chiar dintre cei care s-au grabit sa scrie „la cald“ – nu stiu citi vor fi avut taria sa o duca pina la capat. Imi vine in minte istorioara povestita cindva de Andrei Plesu: aflat in Germania ca elev al lui Heidegger, filozoful informal Alexandru Dragomir asista la cursurile cu sali arhipline ale acestuia, intrebind pe cite o batrinica din public: „Doamna, intelegeti ceva?“. Iar batrinica: „Rarissim. Dar cind inteleg e extraordinar!“. Revansa H.-R. Patapievici se simte foarte bine in rolul de „victima exponentiala“ – afirma intr-un articol mai vechi Stefan Borbély. Partial adevarat: autorul isi asuma in egala masura postura de Erou intelectual exponential, alegindu-si drept tinte cei mai redutabili adversari ai momentului. La inceput – Securitatea, regimul neocomunist si „vulgata bunului romAn“. Numai ca, dupa alegerile din 2000, combatantul s-a estompat, impresionind cel mult prin figuratia facuta in cadrul Consiliului pentru Studierea Arhivelor Securitatii si – in alt plan – prin […]