Bienala din capul meu cu turban

Reconstituirea unui eveniment artistic de proportiile Bienalei de la Istanbul (octombrie-noiembrie) ma face sa realizez un lucru: ca oricare ar fi impresiile fizice comunicabile, ceea ce se retine in mod esential este un neobosit si prolix schimb de idei. O observatie cit se poate de banala si, in acelasi timp, cit se poate de justa. Cei prezenti la Istanbul au vazut si le povestesc celorlalti; ceilalti, care isi construiesc imagini pe baza acestor relatari, polemizeaza cu primii; rezultatul e un compromis ideatic ce poate fi folosit drept instrument de masura a evenimentului, caci cu cit discutiile sint mai fertile, cu atit mai valoros inseamna ca a fost punctul de plecare. O astfel de discutie a avut loc acum citeva zile intr-un atelier de pictura al Universitatii de Arte Bucuresti. Un public avizat, dar absent de la Bienala a fost pus in tema de trei martori oculari1. Acest articol e tributar conversatiei avute, tensiunilor si conceptelor vehiculate. Bienala de la Istanbul, „o neobisnuit de decenta manifestare a tehnologiei“ (dupa o sintagma a Aureliei Mocanu), a ajuns deja la a saptea editie. Conditia supravietuirii ei, mai mult decit cea financiara, a stat in forta mesajului si in originalitatea proiectelor prezentate. Daca in […]