Arhitectura ca semn

Rasfoind proiectele primului concurs care a avut ca obiect Catedrala Patriarhala, apare in prim plan polemica din jurul dimensiunii constructiei. Plansele penduleaza intre edificii gigantesti, incercind sa impresioneze prin grandoarea cea mai literala, si manifeste ale „micului si intimului“, ce ar face, se spune, spiritul traditiei noastre rasaritene. Si pentru unii si pentru altii, justificarile par la indemina. In ambele cazuri, insa, acestea sint partiale si nu indeajuns de adincite. In comunicarea sa catre Academia Romana, Biserici Noua, Petre Antonescu justifica posibilitatea escaladarii dimensiunilor lacasului de cult, familiare noua, prin exemplul Sfintei Sofii, efigie a Bizantului, ai carui continuatori in spirit sintem. Putem adauga alte repere de acest fel: bazilicile constantiene. Sa ne intrebam insa, simplu, de ce sint aceste biserici asa de mari? Ce semnaleaza dimensiunile lor? Pentru ca, intotdeauna, o biserica vorbeste prin imagine si despre ctitor si conjunctura ctitoririi. Astfel, Sfinta Sofia este si expresia vizuala a epocii ce-l are in centrul sau pe imparatul Iustinian. Cum sa nu ridice Iustinian o asemenea casa Domnului, cum sa nu o inchine intelepciunii Lui, cind el reuseste „restauratio Imperium Romanorum“, atit cartografic cit si ideologic, de asta data insa crestin. Asemena, bazilicile constantiniene afirmau, pe de-o parte, efervescenta crestina […]