Critica si provocare (II)
- 19-06-2001
- Nr. 69
-
Camelia CRACIUN
- Literatură
- 0 Comentarii
Bachelard… anti-Bachelard… Riscul oricarei metode instrumentale in critica este inevitabil: fie textul dilata supralicitind metoda, cautind sa se refugieze in totalitate sub umbrela-i protectoare, fie metoda procustianizeaza textul. De fapt, ambele situatii ascund o singura inadecvare surprinsa prin avers si revers: inadecvarea dintre metoda analitica si textul viu. Critica instrumentala a validat o multitudine de astfel de metode, fiecare avind avantajele si dezavantajele perspectivei unice si selectiei interesate narcisiac de autoconfirmare. Uneori metoda ajunge sa ignore textul incercind doar o confirmare in plus, lasindu-se purtata pe „valurile“ speculatiei critice. Celalalt Pillat merge oarecum pe directia psihocriticii si a criticii simbolice in descendenta Bachelard-Durand-Jung doar in ceea ce priveste poetica imaginarului (care se constituie de fapt in miezul demonstratiei critice). Pornind de la sugestiile poeticii bachelardiene, criticul construieste un scenariu critic autonom. Psihocritica se margineste la rolul ei instrumental si la revelarea spatiilor obscure din creatia pillatiana. Substantialul „rest“ este rezultatul eseisticii si al analizei aplicate care foloseste teoreticul doar ca rampa de lansare. Conceptele bachelardiene sint dirijate astfel incit sa se muleze textelor pillatiene care asa nu sint constrinse de nici un fel de exigente teoretice. Adaptarea instrumentului merge pina la contestarea lui, gestul provocator si paradoxal devenind norma in […]