Cuvintelnic fara frontiere. Crima si pedeapsa (II)

Exista oameni care, la tinerete, se aratau generosi, alesi in purtari, agreabili, dar care, cu trecerea timpului, loviti fiind de greutati si de necazuri pe care n-au stiut sa le indure cu tarie, devin resentimentari, neciopliti si razbunatori. Si, la fel, sint si cuvinte care, in junetea lor, exprimau lucruri nobile si generoase, dar care, uzate fiind de salbaticia timpurilor, de barbarizarea moravurilor si de intelegerea grosolana a oamenilor, primesc sensuri aspre, resentimentare, vindicative. Decad oamenii, decad si vorbele lor! Un astfel de cuvint decazut la batrinete, inrait, ticalosit – am vazut saptamina trecuta – este cel de crima; un altul, poate si mai caracteristic chiar, al carui destin vrem sa-l evocam acum, este pedeapsa si verbul corespunzator a pedepsi. A pedepsi ne vine de la epedevsa, un aorist neogrec al verbului pedevo. In greaca clasica, vocabula se scria la fel, dar se pronunta paideuo. Or, pe atunci acest cuvint insemna „a educa“, „a-i invata“ pe copii, pe tineri. De altminteri, verbul era un derivat al substantivului pais = „copil“. De la paideuo deriva insa un cuvint celebru, care, poate mai mult decit multe altele, exprima chintesenta si parfumul pierdut pe vecie al elenismului: paideia. Paideia insemna deopotriva procesul instructiei, […]