Poetii si revolutia

In urma citatului din Derème (vezi cronica din numarul trecut), amica mea imi comunica tristul fapt ca nu mai doreste sa vorbeasca niciodata cu mine. In ceea ce ii priveste pe cititorii mei, lucrul e intr-adevar regretabil. Lipsit de interlocutor, dialogurile mele, de unul singur si cu recitare de versuri, pot sesiza vecinii si, mai grav, Sanatoriul Central. Am scris deci titlul Poetii si revolutia si mi-am inchipuit ca dinsa sade inaintea mea si ma priveste cu obisnuita ei compatimire. Cum e frig (in camera) si cum de data asta nu ma tem ca ma va intrerupe, indraznii sa pornesc de la inceput cu tot patosul care ma insufletea. Zic: Draga mea, poetii au fost din toate timpurile pe baricade. Ei si-au lasat motanul, caietul si papucii imblaniti si s-au suit alaturi de cetateni pe birjele rasturnate care, alaturi de legendarele pavele ale Parisului, formau primele puncte de rezistenta ale libertatii. Camille Desmoulins… – Ai pornit prea de departe, facu amica mea, care capatase glas, chiar sub forma asa inchipuita. Eu cred ca poetii l-au celebrat si pe Spartacus si Jacqueria, dar tu nu prea tii minte orice, cum obisnuiesti sa te lauzi. Si Camille Desmoulins declamind „Aux armes citoyens […]