„Om bun…“

„Personajul, ceva intre Falstaff si intruparea sufletului pus, conserva in carne si oase notiunea de boema artistica in Bucurestiul zilelor noastre“ – astfel incercam sa-l portretizez in cuvinte, cindva la sfirsitul anilor ’80, pe Constantin Petraschievici. Insasi existenta ii era fapt artistic. Gesturile, vestimentatia, frazele sale te determinau sa-l percepi ca pe o „opera“ in miscare. Avea „nomadismul cultural“ in singe, nu era vorba de o strategie construita „la rece“. Traseele cotidiene, popasurile in casele prietenilor, intr-o cafenea sau la o terasa in fata unei halbe de bere (de fapt, e mai potrivit pluralul), inconjurat fiind de parteneri de discutie, ii ocupau mai mult timpul, decit vietuirea in camaruta sa ticsita de obiecte poveriste, alcatuite de el si care, multe, urmau sa fie oferite cunoscutilor, in situatii diverse, suprinzindu-i adesea pe destinatari. Petraschievici s-a daruit celorlalti pentru a-si potoli setea de viata, ajutindu-si uneori prietenii sa se cunoasca pe ei insisi mai bine. Daca s-a temut vreodata de ceva, probabil acel ceva a fost singuratatea. Trebuie sa comunice, fara intrerupere. Iar timpul sau de conversatie, una cuceritoare si prin care problematiza, intensifica fluxul ideilor cu un firesc ce elimina orice crispare, marturisea ca dialogul interior era forma de autocunoastere care-l […]