“N-am de ce sa ma intorc, din moment ce n-am plecat niciodata

Monica Lovinescu a crescut in-tr-un cenaclu. Asa spune ea insasi despre sine. “Cuminte sau nu, intelegind sau nu, primisem totusi boala literaturii, voiam sa scriu romane (primul cred c-a aparut in Dimineata copiilor, pe la opt ani) si cind ma intilneam cu prieteni de-o virsta cu mine, vream sa-i invat sa se joace de-a cenaclul. Mai tirziu, cind cenaclul s-a stramutat, o data cu locuinta, din Cimpineanu 40, in Bulevardul Elisabeta, devenisem si eu serioasa, adolescenta si un copil, aveam dreptul sa scriu literatura, sa iau loc in fotoliul criticului ce-mi paruse altadata impunator ca un tron, sa am pareri. E drept ca primul contact cu litera scrisa il avusesem mai inainte de orice prezenta la cenaclu, cind in vacanta de la Falticeni, ma instalam cu predilectie in cosul de hirtii al tatei, in timp ce el scria, primind astfel peste mine, ca intr-un fel de botez, foile ce nu erau socotite demne de tipar