Obsesia superlativelor canonice

Captatio Intr-un eseu celebru din 1919, Traditie si talent personal, T.S. Eliot vorbea despre o ordine ideala a literaturii, in care toate operele literare si toti autorii sint prezente simultane, astfel incit Homer, Dante, Cervantes, Shakespeare, Dostoievski si Proust sint cu totii contemporani. Dintr-o astfel de perspectiva, obsesia ierarhiilor dispare, de vreme ce nimeni nu s-ar hazarda sa afirme ca unul sau altul dintre cei mentionati – si asemeni lor sint inca multi altii – este cu certitudine „cel mai bun“, „cel mai mare“, „cel mai valoros“, „cel mai profund“ etc., etc.. Dar nu este mai putin adevarat ca modul in care ii citim pe toti scriitorii din trecut, fie ei centrali sau marginali, se modifica permanent, „vina“ pentru frecventele fluctuatii ale gustului si ale interesului pentru operele literare anterioare epocii noastre apartinind, in mare masura, operelor cu adevarat noi care au aparut intre timp. Oricit de paradoxala ar putea sa para la o prima vedere, concluzia lui T.S. Eliot este una de bun simt: nu doar trecutul influenteaza prezentul, ci si prezentul influenteaza trecutul, pentru ca ne determina sa citim altfel, nu neaparat mai bine sau mai prost, ci pur si simplu altfel. In fond, cititul cartilor este o […]