Inainte de desprimavarare: asteptam pasarile…

Sa fie discretie, sa fie blazare? Sa fie o simpla superbie, cum cred unii? Dar daca e doar placere, placerea asumata a demonstratiei, in speranta deschiderii unui dialog adevarat? Si, la urma urmei, de cind simplitatea a devenit iritanta ca o agresiune, descumpanitoare ca o insulta? La Cluj, la National, Alexandru Dabija a montat o noua versiune a piesei inginerului mecanic devenit dramaturg cu priza europeana, Hristo Boicev: Colonelul pasare. De aceasta data, situatia dramatica (o minastire-azil de nebuni, parasita la granita bulgaro-sirba) e citita in raport cu grupul feminin (data trecuta, pacientii – si colonelul – erau cu totii barbati), iar titlul devine Colonelul si pasarile. De altfel, Boicev, care a sesizat hiperrealista situatie in timpul unui voiaj personal, revine, se pare, si cu un al treilea text, Sotia colonelului. De ce n-ar reveni si Dabija, peste vreo stagiune sau doua? Fiindca tema si constructia dramatica sint cel putin tentante: pentru regizor, fiindca ele combina realismul muscator cu poezia implicita, intr-o directie in care meditatiile si cautarile sale se intorc constant; si pentru public, pentru ca teatralitatea propusa de text, dar si de montarea lui, de o… „violenta simplitate“, e dublu ofertanta: la nivelul rostirii povestii, cu mare forta […]