În mod paradoxal, studiile de istorie a artelor performative nu par să se fi aplecat decît foarte rar asupra felului în care s-au dezvoltat discursurile critice; și asta în pofida faptului că materia de bază care servește istoriografilor dedicați artelor (din ce în ce mai puțini în mediul academic în care-mi desfășor eu activitatea) e reprezentată de discursurile critice: editoriale, eseuri, cronici, anchete, reportaje și …
Cred că se scrie azi destul de puțin despre asumarea condiției experimentale a spectacolului, într-o nișă de sine stătătoare a teatrului românesc, fie el produs în regim subvenționat sau independent. Fiindcă, trebuie s-o recunoaștem, ultimele două-trei stagiuni au adus cu ele și o sănătoasă (chiar dacă încă subțire) interconectare estetică și de program între cele două tipuri de producție teatrală, cu regizori și chiar echipe …
FACTS: În pauza avanpremierei (la Rosmersholm, Teatrul Maghiar de Stat din Cluj), actrița care joacă rolul principal (Imre Eva) e scuturată/îmbrîncită/pălmuită de regizorul spectacolului (Andriy Zholdak) – informațiile nu sînt clare. Singurele fapte certe sînt că regizorul tehnic a chemat Poliția și, cu ajutorul unor mașiniști (sau chiar actori?) l-au imobilizat pe făptaș și l-au scos din teatru. Directorul teatrului (Tompa Gabor), la rîndul său …
După ce, printr-o povestire-parabolă a unei întîlniri cu un tînăr regizor, îşi alătură vocea celei a lui Şahighian sau a lui Marin Iorda, pentru a deplînge nerăbdarea noii generaţii în a ucenici, Sică Alexandrescu îi laudă pe actorii care l-au asistat la montări, devenind, astfel, regizori (Marcel Anghelescu, Radu Beligan, Mihai Berechet) „...mai regizori decît mulţi regizori care-şi zic regizori“. În timp ce... „La noi, cei …
Ceea ce numim astrăzi „bătălia reteatralizării“ este, de fapt, o amplă dezbatere, cu accente polemice marcate, cu privire la regia de teatru, organizată inițial de revista Contemporanul în primăvara lui 1956; ecourile ei se mai fac încă auzite, mai ales în nou înființata revistă Teatrul, pînă spre finalul lui 1957. Dezbaterea vine în contextul scurtei „primăveri“ ideologice prilejuite, în toate țările comuniste, de discursul lui …
În 1952, s-au sărbătorit 100 de ani de la nașterea lui Ion Luca Caragiale. Cum, în 1950, se construise la iuțeală un program jubiliar dedicat lui Eminescu, preluarea oficială de către regim a memoriei dramaturgului național nu putea fi ratată. Iar pentru Sică Alexandrescu, centenarul Caragiale reprezintă (pregătit cu dibăcie) miza principală pentru consolidarea portretului său oficial, cel de regizor „de Național“: o imagine nouă, …
Între 1945 și 1948, repertoriul Teatrului Comedia se „înnoiește“ radical. Alături de piese clasice și, din nou, de remontarea lui Caragiale cu actorii cei mai reprezentativi reuniți de Sică Alexandrescu din multele sale companii, în fiecare stagiune apar în repertoriu piese de teatru din patrimoniul clasic rusesc și, deja, din cel sovietic. Ostrovski e la mare preț, datorită cooptării unui regizor rus naturalizat, Ivan N. …
Au fost „artiștii poporului“ niște artiști de răsunet, niște simpli nomenclaturiști în lumea artei sau niște simpli „tovarăși de drum“? Cum arăta mecanismul de producere a „artiștilor poporului“ în primii ani în care a fost importată formula din URSS? Ce e specific, din acest punct de vedere, pentru mediul teatral din România? Cine sînt cei selectați să devină „Artiști emeriți“, „Laureați ai Premiului de Stat“, …
A doua jumătate a anului trecut s-a dovedit, cred, una fastă pentru cartea de teatru, chiar dacă, în continuare, difuzarea aparițiilor noi continuă să fie, cu puține excepții, mai degrabă precară. E drept, mai toate festivalurile din țară, ca și cele din București ori, desigur, FNT, găzduiesc lansări de care, cînd nu-și asociază chiar finanțarea unor apariții noi, astfel că, pentru lumea teatrală, ori cel …
Undeva, cam pe la începutul mileniului, noţiunea de „teatru alternativ“ părea că s-a uzat chiar înainte de a-și fi găsit în mod judicios genul proxim și diferenţa specifică. Acoperise, pînă atunci, aproape tot ceea ce nu era produs înăuntrul instituţiei de spectacol subvenţionate, ba și, pe alocuri, unele dintre producţiile din sistem, dimensiunea estetică jucînd, adesea, un rol mai degrabă decorativ. O asemenea lărgime de …
Într-un mai vechi volum de eseuri 1, aşezam în loc de concluzie un articol – într-o anumită măsură amplificat – apărut într-o defunctă revistă de cultură în 1996. Era dedicat dimensiunii etice a criticii de teatru. Articolul se dorea, în fond, o provocare pentru breaslă, iar aşezarea sa în locul concluziilor venea, probabil, din iluzia naivă că ar fi putut stîrni o dezbatere mai serioasă …
„The Internet has not only produced curious surfers, but has revived the historically lost vision of an equal public of writers, readers and correspondents who participate together in an exchange.“1 La sfîrșitul lui septembrie 2012, în Belgia, la Liège, a avut loc colocviul de finalizare a unui program european de creaţie colaborativă, constituit prin eforturile de durată a șase teatre din șase ţări: …
Continuînd cartografierea dezbaterii britanice cu privire la „criza criticii“ și încercînd să ne plasăm, comparatistic, pe propria noastră hartă de probleme, am rămas, însă, cu datorii. Să rămînem tot la observaţiile lui Lyn Gardner (critic teatral foarte activ şi, într-un fel, voce modelatoare pentru noul jurnalism online britanic) cu privire la „embedded writing“: în lipsa unei echivalenţe româneşti suficient de plastice, voi traduce expresia prin …
Între jumătatea lui martie și finalul lui octombrie 2013, presa britanică (pe hîrtie sau/și online) a găzduit cîteva luări de poziţie urmate, firește, de multe reacţii și comentarii ale cititorilor, cu privire la „criza criticii de teatru“: istoria, mentalităţile, sursele, dezvoltările, perspectivele de ieșire din ea. Altfel spus, o serie de articole (remarcabil de politicoase și cu referinţe și interpretări reciproce ale autorilor) legate exact …
Cel de-al doilea exemplu (relativ) celebru de polemică din ultimul deceniu se petrece, din nou, în urma prezentării în Festivalul Naţional de Teatru a unei premiere anterioare, venite din ţară. E vorba despre Purificare de Sarah Kane, în traducerea Savianei Stănescu şi a lui Andrei Şerban şi în regia acestuia din urmă. Coordonatele contextuale ale momentului au, însă, foarte mare importanţă de această dată. …
În vremuri mult mai apropiate de noi, e de remarcat că, cel puţin la nivelul publicisticii teatrale, polemicile sînt primejdios de rare și mai niciodată nu ţin seama de caracteristicile pe care mi-am permis să le extrag din marea dezbatere despre rolul regiei de teatru din 1956, cele reunite printr-o paradigmă a eficienţei: relaţia dintre context și tema supusă dezbaterii, centrarea discuţiei pe fenomenul privit …
Pînă acum vreo 15 ani, dramaturgia germană actuală era mai greu frecventată şi, aparent, greu frecventabilă pe scena românească: pe de-o parte, dintr-un deficit tradiţional de interes al artiştilor şi al publicurilor, în sine simptomatică; pe de alta, din pricina puţinătăţii traducerilor. Între timp, lucrurile par să se fi schimbat în bine, atît la nivelul repertoriilor, cît şi la cel al ofertei de traduceri. Între …
Pe cît de amatori de scandal sînt cititorii de ziar, telespectatorii şi spectatorii – nu numai cei din zilele noastre, însă acum masificarea media face fenomenul deosebit de vizibil –, pe atît de puţin e disponibilă critica artelor de la noi la dezbatere şi, mai ales, la declanşarea şi susţinerea unei polemici. Desigur, au existat mereu polarizări, fie ele ideologice, estetice, generaţionale, în anumite momente …
Cititorul uzual al publicisticii, pe suport clasic ori electronic, este, de cele mai multe ori, un „consumator“ instantaneu, mînat fie de foamea de informaţie propriu- zisă, fie de dorinţa de a pune de acord impresiile şi reflecţiile sale cu opiniile altora, mai mult sau mai puţin „avizate“. El se întoarce rareori la un articol mai vechi de-o zi-două; sau, în cazul în care nimereşte accidental, …
Trebuie“ e cel mai antipatic verb, verbul necesităţii iminente. Verbul care se opune, ontologic, hazardului exterior şi (măcar aparent) libertăţii interioare. Naşte în noi, de cele mai multe ori, un soi de reacţie instinctivă de refuz, la unii aproape alergică („uite, de-aia n-o să fac asta, fiindcă trebuie!“), cu atît mai mult cu cît, înaintînd în vîrstă, spectrul lui se extinde asupra tuturor responsabilităţilor şi …
