Dionysos si flubberul sau cel alb…

Spectatorii stau pe scena (cortina e trasa) cuminti, asezati pe cite doua rinduri in adincime, fata in fata, de fapt cite doua rinduri de o parte si de alta a unui culoar tapetat in negru. Un culoar al mortii?, te intrebi intr-un necontrolat impuls, apoi ochii descopera primele pete de alb, un ghemotoc, o gramajoara „scapata“ parca intimplator pe acolo si un baietel candid, imbracat in alb, care se da cu hinta, un scirtiit constant, discret amenintator ori batjocoritor. Mai apare un barbat in alb care se asaza in genunchi in fata baietelului-ingeras, desface o cirpa alba si incepe sa loveasca doua pietre albe acompaniind scirtiitul hintei cu lovituri seci, fara ecou, fara personalitate, creind doar o anume atmosfera… Iar cind bacantele navalesc in scena, albul te agreseaza, asta doar la inceput… Si se pare ca regizorul e un indragostit al culorii albe. Culoare ce semnifica fie absenta, fie suma culorilor. Albul se afla mereu la extreme, are o valoare limita. In schema clasica a oricarei initieri, el este moartea si renasterea. Albul apusului (alb mat) si albul rasaritului (cel stralucitor). Albul fast si albul nefast. Albul rasaritului, al puritatii, al inocentei, al virginitatii. Albul giulgiului, al spectrelor, al tuturor […]