ARTE VIZUALE. O terapeutica a sufletului luminos si vrednic

Intiiul prilej de a-l cunoaste pe Marcel Lupse mi-l vadise volubil si vital, cu trupul lui mare parca razbind neabatut din ceata oricaror griji posomorite. In hazul omului, in placerea povestii, care pe buzele lui isi lua fara oprire avint, sprintar si totusi miezos, imi placea sa ghicesc o spita robusta, la adapost de pedanterii si emfaza. Palaria din atitea autoportrete, in loc sa-l rostuiasca aferat, mi se parea si ea, nazdravan detectivistica, coborind virtos peste ochi, un instrument care sa ascunda rezerve necanonice de pitoresc: o sotie, oarecum, pe placul unui modern Till Buhoglinda transilvan. Daca-l numesc astfel, purtindu-l dincolo de exiguitatea atelierului, si de orice prezumptie doctorala, e pentru ca savoarea lui facetioasa nu reneaga farmecul concret al dialectului. De aceea mi-a venit in minte pana cea repede a poetului nascut in Alamorul Sibiului, voioasa lunecare a versurilor pretutindeni raspindite, pina in creierul muntilor, de un Ioan Barac vehiculind trepidant inchipuiri prolifice, la incepatura ardeleana a fictiunii literare. Cu citeva decenii inaintea flamandului De Coster, care avea sa definitiveze major o evolutie de citeva secole, cartea poporala a transilvanului nostru, aparuta la Brasov, in 1840, prelucra aventurile proprii eroului duhliu, facind din Eulenspiegel o zestre la indemina: Toata […]