Sechelele istoriei romanilor
- 10-03-2005
- Nr. 259
-
Zoe PETRE
- ÎN DEZBATERE
- 0 Comentarii
In anii ’70, in organizarea Ministerului Invatamintului istoria universala era alocata directiei de stiinte umaniste, in vreme ce istoria Romaniei apartinea sectiei de stiinte sociale, cum glumea, amar, regretatul meu profesor Mihai Berza; cine cerceta razboaiele lui Traian cu Decebal practica o stiinta umanista, spre deosebire de cei care se ocupau de razboaiele lui Decebal cu Traian, care, evident, erau specialisti in stiinte sociale. Nu despre aceste aberatii ale agitprop-ului ma voi ocupa insa aici, chiar daca sechelele lor dainuie si azi viguros in constiinta multora dintre contemporanii nostri. Ma voi referi la statutul istoriei in raport cu ideea de natiune, o problema care transcende cu mult, si in timp, si in paradigma, excesele adesea ridicole ale trecutului imediat. – Ceausescu se simtea, efectiv, ruda cu Burebista si Mircea Dincolo de curiozitatea anticara sau de dorinta de a intelege „natura umana“, cum spera Tucidide, pina si cele mai arhaice comunitati din istorie isi transmit din generatie in generatie povesti care le definesc statutul: „noi sintem urmasii Romei“ nu e decit unul dintre avatarurile acestei relatii a comunitatilor omenesti cu memoria. Pretutindeni in Europa secolului al XIX-lea, istoria s-a pus in slujba constructului identitatii nationale, adaugind acestui dat universal un oxymoron […]