Luis Bunuel, Ultimul meu suspin

Luis Buñuel Ultimul meu suspin, traducere de Luminita Voina-Raut, Colectia memorii, jurnale, convorbiri Humanitas, 2004, 336 p. Cum sa scrii si, mai ales, ce sa scrii cind ai in fata un document atit de viu si neobisnuit ca Ultimul meu suspin si, respectiv, un portret – uneori halucinant, niciodata complezent, dar intotdeauna misterios, sagalnic si moralizator – ca cel al cineastului Luis Buñuel? Inainte de toate, desi intentia autobiografica este declarata, iar rezultatul este un document literar ca atare, cititorul ar putea avea o stranie impresie, aceea de a nu se fi aflat, cu necesitate, in fata unei carti propriu-zise. Iata o ipoteza… Si doua argumente: primul relevat de materialul relatarii, unul sincopat, digresiv, adecvat mai curind cinematografiei de scurtmetraj decit memorialisticii construite minutios si accentuat monologal; fondul este viu, dinamic, iar reflexivitatea atenuata de prezenta masiva a contactelor intersubiective. Materia cartii este plamadita mai ales din prezente nemijlocite in detrimentul exercitiilor de interioritate. Luam nota de figura lui Buñuel in chiar tesatura vie a prezentelor, locurilor si manifestarilor, cu exceptia citorva pagini in care protagonistul alege sa se izoleze din ratiuni ce tin de natura expunerii (de pilda, capitolul in care Buñuel vorbeste – „pro si contra“ – despre […]