Acum zece ani, un an

Fara sa fi fost un miracol, anul meu la NEC, in 1995-1996, a avut totul dintr-un miracol. Generozitatea si simplitatea primirii (mi-l amintesc pe Andrei Plesu, in vestibulul apartamentului din str. Take Ionescu, primul sediu al Colegiului, tinindu-mi haina, cu boiereasca ospitalitate), intilnirea unor oameni pe care ii admiram indefinit (Horia Patapievici venind intr-una din zilele de miercuri si spunindu-mi simplu: „eu ma numesc Horia, iti propun sa ne spunem pe nume“), bucuria intelectuala a unui efort comun si a feed-back-ului pe care amfitrionul nostru ni-l oferea intr-un amestec unic de inteligenta si incredere. De citiva dintre colegii de acolo, in acele luni care, dupa mai multi ani de absenta din tara, insemnau pentru mine dificila reinnodare cu firescul relatiei unor oameni ce pot in sfirsit crede si spera in lucruri comune, ma lega o complicitate adinca, ce a trecut, pentru mine, mult dincolo de sociabilitatea academica a unui institut de studii avansate. Mihai-Razvan Ungureanu era cel de care m-am atasat cel mai mult, spiritul afin, occidental, inteligent si mereu prezent, mobil si dedicat, cu care am impartasit temeri si asteptari, entuziasme si angoase. A fost si aparitia, intr-un dublu orizont, monden si spiritual, a lui André Scrima, pe care, […]