Gelu Vlasin, Ultima suflare

Gelu Vlasin, Ultima suflare, Asociatia Scriitorilor Bucuresti, Editura Azero, 2005, 68 p. Dupa Tratat la psihiatrie (Vinea, 1999), volum recompensat cu premiul pentru debut al Asociatiei scriitorilor din Bucuresti, Gelu Vlasin promitea sa devina initiatorul unui curent poetic cunoscut in Franta sub numele de deprimism. Insertiile biografice si „dansul“ grafic al versurilor din pagina ritmau lectura, iar tonul resemnat-autoironic difuza o atmosfera ireal-nostalgica. Insistenta lexicala a unei recuzite tehnice cosmopolite faceau contrapunct efuziunilor lirice bine controlate. Debutul lui Gelu Vlasin promitea. Au urmat Poemul-turn si Atac de panica, dar poetul parasise deja Romania, stabilindu-se in Spania. Desi, la vremea debutului, intra in concurenta cu a doua promotie a cenaclului cartarescian si cu Marius Ianus, Gelu Vlasin a reusit sa genereze printre poetii mai tineri un firav curent minimalist, preluat de Andrei Peniuc in Un animal mic si dus mai departe de Adrian Urmanov, cel din Poemele utilitare. Ulterior, criticul Marin Mincu, alaturi de Octavian Soviany, a adoptat acest tip de poezie, teoretizindu-l ca post-apocaliptic, post-textualist sau cvasi-literatura (Adela Greceanu tocmai publicase volumul Domnisoara Cvasi), iar influenta lui Gelu Vlasin a fost uitata. Atit Peniuc, cit si Urmanov s-ar putea insa revendica de la poetica „umila“, calina si autoironica a unui […]