Marturie finala sau discurs comemorativ asupra metodei

Atunci cum sa tulburi o astfel de forma perfecta, scriind despre ceea ce-l tulburase cindva pe omul care o intruchipa? – iata intrebarea ce rezulta din ultimul paragraf al fragmentului anterior (II), unde glosam pe tema perfectiunii formale, „statuare“, de „zeitate“, in care precipitase, in ochii mei, personalitatea Profesorului. – Putea, oare, un „eu“ atit de inhibat sa scrie despre intimitatea oricui altcuiva? Si apoi, mai cu seama, cine sa scrie? Unul ca mine, care n-avea nici o forma? Un inform care habar n-avea ce-i de capul lui, care nu stia cine este si, mai ales, daca este? Sa scriu, adica, eu, care, pe acea vreme, nu eram in stare sa grafiez intr-un text publicabil nu eu, dar nici macar pe acel mititel cred, prizarit intre doua virgule ce-i marcheaza functia de incidentala, ascunzindu-ma modest si orgolios, nestiutor si atoatelestiutoriu, relativ si absolut, in dosul impersonalului se, despre care voi afla intr-un tirziu, de la Gabriel Marcel, ca nu exprima nici macar individualitatea in indivisul ei, necum persoana in unicitatea ei, ci fiinta comunitara din fiecare dintre noi, cea pe care o manifestam cind traim la nivelul alienat si alienant al lui se zice sau al bineintelesului tuturor, cum ar […]