TEATRU. Despre Don Quijote, teatru, muzica, cluburi si experiment

A scrie despre lucrari ale gindului care isi asuma cu curaj pozitia de frontiera e, in sine, o provocare. A scrie despre Don Quijote al Adei Milea (pe afis scrie „quoncert d’Ada Milea“) e, cred, cea mai drastica provocare pe care mi-am asumat-o de citiva ani buni, probabil de la Bizarmonia construita de Alexandru Tocilescu, Raluca Ianegic si un cvartet de coarde plecind de la poemul lui Ion Barbu Dupa melci… (spectacol pe care sint convinsa ca nici nu l-am slujit critic eficient, nici nu m-am straduit destul sa-l fac vizibil, chiar daca asta nu e treaba cronicarului; in fine, regretul in meseria asta e complet jenant si, in genere, superfluu…). In pofida faptului ca traim intr-o modernitate tirzie, in care combinatiile, mixturile si transgresiunea frontierelor de gen, de specie si chiar de regn intre stiinte, intre arte si intre tehnologiile pe care ambele le pun in miscare sint moneda curenta, discursurile critice (si mentalitatile diriguitoare de sub ele) n-au capatat nici pe departe elasticitatea necesara interpretarii. Ti azi, ca si ieri, multimea oamenilor din filozofie si/sau sociologie citeste putine romane si nu merge la film, oamenii care scriu despre muzica sint la curent, eventual, cu esteticile de spectacol de […]