Poezia tinara trebuie sa poarte un nume (II)

Nu voi redeschide acum dosarul „nouazecismului“ care a facut sa curga, in deceniul trecut, multa cerneala (antologiile si articolele „de directie“ ale lui Dan-Silviu Boerescu, actiunea defunctei reviste Art-Panorama, ancheta revistei Echinox etc. etc.). Nu ma voi opri prea mult nici asupra tinerelor antologii de grup cu caracter de manifest: de la Pauza de respiratie, Fictiuni, Tablou de familie, Marfa, Ferestre ’98 pina la Generatia 2000 alcatuita de Marin Mincu si culegerile ieseanului „Club 8“. In mod vadit, ele duc pina la ultimele consecinte, in conditii de libertate politica, paradigma „alternativa“ inaugurata in anii ’80. Daca atunci am avut – nu-i asa? – un postmodernism fara postmodernitate (cea din urma fiind asemenea traficului de frontiera cu blugi originali si casete), avem acum un postmodernism cu postmodernitate si chiar, dupa unii autori, o postmodernitate fara postmodernism. De fapt, generatia ’80 nu a fost omogena nici estetic, nici ideologic (dar care generatie a fost?). Optzecismul s-a suprapus doar in parte peste proteicul postmodernism, transformat de nucleul dur al generatiei in stindard si blazon identitar. Numai ca, asa cum a existat o modernitate antimoderna, exista si o postmodernitate antipostmoderna. Desigur, in poezia noastra tinara lucrurile sint mai putin limpezi decit in jocul abstract […]