Poeta disperarii de a trai

Ca autoare a Paginilor, Elena Vladareanu importa, in poezia romaneasca a anilor 2000, practica franceza recenta a autofictiunii: un pseudo-jurnal impetuos, vitalist, unde autenticitatea marturisirilor nu miza pe distanta (explicitata ca autoironie sau travaliu al memoriei), ci pe imediat, nu pe metafora minimalista care investeste amanuntul banal cu tragism (ca la Dan Sociu, de pilda, sau uneori la Marius Ianus) ci pe congruenta dintre poezie si expresia primara a eului. Poezia Elenei Vladareanu e narcisica, sacadata, precisa, o poezie care nu seduce prin derobari, ci prin dezvaluiri bruste, prin smulgerea mastilor una dupa alta, in ideea ca autenticitatea consta nu atit in etalarea adevaratei fete a eului, cit in obstinatia lui de a voi sa si-o descopere cu riscul de a afla ca acest ultim chip nici macar nu exista. Elena VLADAREANU europa.zece cintece funerare Editura Cartea Romaneasca, Bucuresti, 2005, 72 p. Paginile Elenei Vladareanu au facut cunoscuta o poeta energica, seducatoare prin directete, sincera pina la redundanta: o luptatoare a carei feminitate (poetica) nu seamana nici cu cea invaluitoare a Adelei Greceanu, nici cu cea grav-nostalgica a Ioanei Nicolaie, nici cu cea psihedelica (nu e nimic peiorativ in aceasta caracterizare) a Ruxandrei Novac. Pericolul care o pindea pe Elena […]