Iarna vrajbei noastre

Pe la sfirsitul anilor ’70, presa internationala relata, cu lux de amanunte, povestea unui japonez care, la mai bine de treizeci de ani de la sfirsitul celui de-al Doilea Razboi Mondial, nu aflase inca de incheierea marii conflagratii. Ratacit in timp, omul traia intr-o realitate ce incetase de ani buni sa mai fie a tuturor, supravietuise – fizic si mental – in transee de mult desfiintate si nu stia ca, intre timp, unii dintre combatanti murisera, altii – cei mai multi – isi abandonasera armele si reintrasera in viata civila. Mi-am amintit de acest episod citind partea a doua a interviului cu Gabriel Liiceanu, realizat de Ovidiu Simonca, oarecum in acelasi timp in care am citit editorialul lui Mircea Martin din revista Cuvintul (care reproduce, de fapt, alocutiunea rostita de criticul si teoreticianul literar la festivitatea decernarii premiilor Cuvintul). Contrastul intre cele doua viziuni asupra vietii culturale autohtone mi s-a parut atit de mare, incit am avut impresia ca ele au fost formulate in epoci diferite. In timp ce Gabriel Liiceanu vorbeste de „comandouri culturale“, de transee de netrecut si de tabere antagonice (la originea carora s-ar afla un singur om – Ion Bogdan Lefter), Mircea Martin pledeaza convingator pentru […]